Home » II. Biserica Ortodoxa Rasariteana » 3. Biserica Unita (Greco Catolica)

3. Biserica Unita (Greco Catolica)

 

Introducere: 
Biserica Unita, numita si Biserica Greco-Catolica, este una din componentele crestine ale peisajului religios romanesc contemporan. Pentru cei neavizati, sau pentru cei doritori de mai multa informatie, iata un scurt studiu despre aparitia, lucrarea si specificul acestei miscari crestine.

 

1. PRIMELE DOVEZI DE CATOLICISM PE TERITORIUL ROMANIEI

Duelul Ortodoxiei cu Biserica Catolica Apuseana

Iata ce scrie episcopul greco catolic Ioan Pop despre activitatile catolice de pe teritoriul Romaniei:

“Este demn de amintit faptul ca iinca de la inceputul sec. XIII, in Moldova se aflau calugari franciscani si dominicani. Primii misionari sosesc pe la 1221, iar in 1227 se convertesc vreo 15.000 de cumani (moldoveni) in frunte cu principii lor Bortz si Membroc.

Inca inainte de intemeierea Principatelor, calugarii franciscani faceau apostolat in Banat, Muntenia si Moldova. In 1327, papa Ioan XII numeste un episcop pentru Moldova (Cumania) pe Luca de Castelo, care stia romaneste si se pare ca avea sediul la Milcov. Se mai infiinteaza o episcopie la Siret, in 1371 si la Baia in 1420. Alexandu cel Bun a cladit la Baia o mare biserica de piatra cu chilii pentru franciscani.

In Muntenia, tot franciscanii intemeieaza o episcopie la Arges, unde activa Anton de Spoleto, in timpul lui Vlaicu Voda. Aceasta episcopie s-a mutat apoi la Severin (1382). Dar, sub influenta calugarilor bulgari si greci, franciscani sunt alungati din tarile Romane. Am vazut, in capitolele precedente influenta calugarilor bulgari, care, veacuri de-a randul, au influentat cultura religioasa din tara noastra.

Magazinul Istoric, nr. 9/1985, are un articol intitulat: Documente in piatra ale Iasului, de Gh. David, unde se reda o fotografie a unui fragment in ceramica, infatisand stema Moldovei (zimbrul), inconjurata de inscriptia “Moneda Alexandri”, descoperire de o exceptionala importanta, care dovedeste ca (in Moldova) au existat monede cu inscriptie latina. Tot asa, Al. Lepadatu, in 1907, prezinta un sigiliu avand ca insemne un cerb decapitat, cu o cruce intre coarne (Simbolul Sfantului Hubert) si inscriptia “Sigillum capitalis Moldaviae Terrae Moldaviensis”. Autorul conchide ca a existat o perioada cand limba latina era limba oficiala a cancelariei Moldovei si a Yarii Romanesti.

Pe la 1575, voievodul Petru Wchiopul, Impreuna cu Mitropolitul Moldovei, Gh. Movila, ii recheama in Moldova pe franciscani si pe iezuiti, dar activitatea lor este mereu stavilita de calugarii slavoni si apoi de nenumarate schimbari de domni si de razboaie nesfarsite.”

Nu putem trece cu vederea influenta Bisericii Catolice din Polonia asupra tineretului moldovean, pentru ca multi fii de boieri frecventau scolile catolice din aceasta tara.

In secolul al XV-lea, vero douazeci de boieri tineri studiaza la Cracovia, Liov, Camenita. Prin mijlocirea acestor scoli, romanii fac din nou cunostinta cu limba latina. Prin asemanare si prin studiul istoriei, ei devin constienti de originea latina a poporului roman. Astfel, dupa o mie de ani, prin contactul cu civilizatia Apusului, apare o licarire de sentiment national, trezind constiintele din bezna slavonismului. Astfel apar cronicarii moldoveni:

GRIGORE URECHE (1590-1647) care afirma cu mandrie in Letopisetul tarii Moldovei “caci noi de la Ram ne tragem.”

MIRON COSTIN (1632-1691) care a stat 20 de ani in Polonia, scrie lucrarea “De neamul Moldovenilor” demonstrand originea romana a moldovenilor.

ION NECULCE (1672-1745) reia firul cronicii lui Miron Costin, zicand cu durere: “O saraca tara a Moldovei, ce nenorocire de stapani ca acestia ai avut!”, avand o ura neimpacata impotriva grecilor.

Toti trei cronicari scriau in limba romana aceste adevarate carti de istorie a poporului roman, numite “cronici” sau “letopisete.”

CONSTANTIN CANTACUZINO (1650-1716), care a studiat la Padova (Italia), scrie de asemenea o istorie a Yarii Romanesti, in care arata cu mandrie originea noastra latina.”

Ce ar fi insemnat poporul nostru, daca ar fi ramas la credinta stramoseasca a Romei de la inceput, sau daca ar fi trimis la studii in Apus mai multi tineri ca sa studieze?”

La aceasta intrebare retorica nu se poate din pacate raspunde. Datorita unor imprejurari nefaste si unor hotarari nefericite, Romania a ramas pentru multa vreme sub influenta Orientului. Sa reluam insa firul relatarilor lui Ioan Ploscaru.

Situatia specifica din Ardeal

“Dupa anul 830, ungurii veniti din Asia se stabilesc in campia dintre Tisa si Dunare, iar de aici prada tinuturile invecinate si treptat cuceresc Ardealul, care este populat de “Pastores blachorum”, adica pastori valahi, asa cum ii numeste Anon]mus (secretarul Regelui Bela IV) pe locuitorii aflati aici. Puterea ungurilor creste pe la anul 1000, cand se increstineaza sub regele Wtefan, care primeste de la Roma, coroana si imputernicirea de a organiza biserica. Romanii fiind organizati in voievodate si cnezate, iar ungurii avand un rege au fost mai tari si treptat se impun romanilor, astfel ca pe la 1200, ungurii detin puterea in intreg teritoriul Ardealului, iar pentru apararea granitelor din sud-est, ei aduc pe sasi din Flandra si Luxemburg, care, la randul lor se grupeaza formand centre urbane: Brasov, Medias, Sibiu. Ei au adus o cultura superioara, asa ca erau tratati ca oaspeti ai regelui.

Tot in aceeasi perioada sunt adusi secuii, in rasarit, pentru a apara teritoriul de navalirile tatarilor. Asa se formeaza in Ardeal o elita de sasi, secui si unguri, fiind toti de religie catolica, pe vremea aceea. Majoritatea populatiei autohtone, romanii, erau folositi la munci agricole, neluati in seama si treptat au devenit supusii celorlalti, care se socoteau natiuni privilegiate. Din punct de vedere religios, romanii apartineau de Mitropolia Ungro-Vlahiei de la Targoviste, adoptand si ei ritul si limba slavona.

Daca ungurii ar fi fost sinceri in practicarea religiei catolice, romanii nu s-ar fi indepartat de religia stramoseasca si limba latina pentru a o imprumuta pe cea slava, pe care nimeni nu o cunostea. Dar pentru ca ungurii au avut atitudini de dominatie, romanii nu au acceptat “religia asupritorului”, ci au preferat sa fie impreuna cu fratii lor de peste munti, care fiind rupti de restul lumii latine au acceptat prin teroare limba slavona. In Ardeal, treptat conditiile de trai ale romanilor ajusera foarte grele, devenind iobagi, legati de pamantul magnatului. Nici situatia preotilor nu era mai buna. Serviciul de preot se dadea prin alegere pe timp de un an, platind o suma de bani episcopului. Daca nu mai era ales preot in anul viitor, ramanea in sat, reluandu-si vechea ocupatie. Assa s-a ajuns ca uneori erau 3-4 preoti intr-un sat, dar cei mai multi nu stiau nici a scrie, nici a citi. Erau slujbasii unui rit, al carui sens de multe ori nu-l pricepeau. Ei boscorodeau, imitand limba slavona, asa cum au vazut la sediul episcopiei unde au fost hirotoniti.

Bunaoara, Popa Ion din Vad, este bigam (casatorit a doua oara) stie cele “Zece porunci”, “Tatal nostru” si jumaatate din “Credeu” si boscorodeste. (Raportul catre Susana Lorantf], 2.IV.1657).

Episcopii din Ardeal erau numiti de principii unguri si sfintiti in tara Romaneasca in rit bizantin. Nici ei nu erau mai bine pregatiti.

2. UNIREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA CU BISERICA ROMEI

In anul 1685, armatele austriece, ale Casei de Habsburg, ocupa Transilvania, iar imparatul Leopold I, emite in 1691 “Diploma Leopoldina” (un fel de constitutie), dar care nu schimba lucrurile in Ardeal, desi imparatul era catolic. Episcopii calvini se intitulau mai departe “Episcop maghiar si roman al Ardealului.

Pentru a se bucura de drepturi, romanii trebuiau sa treaca la una din religiile dominante: catolica, luterana, calvina sau la unitariana. Dar care era mai apropiata de sufletul romanesc?

Parintele Ladislau Barany, calugar iezuit, a lamurit pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, ca Roma a hotarat prin instructiunile date Congregatiei de Propaganda Fide, in 1669, ca orientalii pot reveni la Biserica Catolica, pastrandu-si ritul si traditiile, acceptand numai dogmele catolice. In acelasi timp si imparatul Leopold emise un decret (23.8.1692) prin care preotii si credinciosii de rit grecesc, daca vreau sa se bucure de privilegiile Bisericii Catolice, pot sa se uneasca cu aceasta.

Cand ne gandim cat erau de umiliti romanii – atat iobagii cat si preotii, – fata de celelalte natiuni ale Ardealului, nu era alta scapare, decat sa imbratiseze una din religiile recunoscute. Cea mai apropiata de sufletul romanilor era religia catolica. Neschimband nimic din ritul oriental, cu care erau obisnuiti, nici din obiceiuri, iar dogmele erau propriu-zis, o problema ce nu atingea cu nimic multimea de credinciosi.

In anul 1697, episcopul Teofil, care a primit Scaunul Episcopesc in conditiile obisnuite (acceptand cele 19 puncte calviniste) s-a sfatuit cu clerul si convoaca un sinod general la Alba Iulia. Aici Teofil arata situatia grea, de asuprire a poporului roman, fiind amenintata insasi existenta natiunii. Lamuri asistenta si asupra conditiilor de unire cu Roma, precum si marea asemanare de credinta ce exista, fata de marile deosebiri ale calvinilor. Sinodul fixeaza in scris marturisirea de credinta prin care promit sa accepte cele patru puncte care despart Rasaritul de Apus. In acelasi document ei cer ca romanii sa primeasca drepturile celorlalte confesiuni din Transilvania. Dar in mod subit, Teofil moare. Se crede ca a fost otravit. Dupa Teofil a urmat Atanasie – Anghel Popa din Ciugud – care facuse scoala in insitutele calviniste de la Aiud si Alba Iulia. Calvinii aveau incredere in el, desi era inca foarte tanar. Este numit episcop, apoi merge la Bucuresti pentru a fi sfintit. Aici sta sapte luni, unde este lamurit de patriarhul Dositei al Ierusalimului (care statea mai mult la Bucuresti, avand aici 177 de mosii inchinate) si care ii da o scrisoare cu sfaturi. La punctul 5 scrie:

Sfintele slujbe sa fie citite numai in slavoneste sau elineste (greceste), iar nu pe romaneste sau in alt chip, deoarece limba romaneasca e putina si ingusta… Intors in Ardeal, tanarul Atanasie isi da seama in ce dezastru se afla Biserica romana si cauta sa ia legatura cu parintele Baran]. El vede ce deosebire este in puterea catolicilor fata de calvini. Calvinii bateau din picior, iar catolicii faceau propuneri. In acest timp P. Barany era la Viena, unde aratase imparatului dorinta romanilor de a se uni cu Roma.

Cardinalul Ungariei L. Kolonich scrie lui Atanasie, aratandu-i in ce consta Unirea! La 7 octombrie 1698, Atanasie convoaca Sinodul General de la Alba Iulia. Aici se intocmeste un lung manifest care incepe asa:

“… Noi, vladica, protopopii si popii Bisericii Romaine, dam de stire tuturor, ca din bunavointa noastra ne unim cu Biserica Romei si voim sa traim cum traiesc madularele si popii acestei Biserici sfinte… Nimeni sa nu-i clateasca pe Uniti din obiceiurile Bisericii rasaritene, ci toate ceremoniile, sarbatorile, posturile, cum pana acum, asa si de acum inainte sa fim slobozi a le tine dupa calendarul vechi… “

Actul Unirii a fost semnat de toti membrii Sinodului si intarit cu sigiliul Mitropoliei Balgradului – Alba Iulia. Dupa aceasta marturisire, imparatul Leopold a dat “Diploma Leopoldina”, prin care Bisericii Romanesti i se recunosc drepturile ce le avea si Biserica Romano-Catolica. Insa Dieta Transilvaniei, Parlamentul era in mainile calvinilor care n-au vazut cu ochi buni intarirea elementului catolic si eliberarea poporului roman, din Ardeal. Fiind ei proprietarii de pamanturi si atotputernici, au inceput a persecuta pe preoti. Pe unii i-au bagat in temnita, altora le rapeau vitele, ori le distrugeau bisericile si clopotnitele si multe alte rele, punand la cale adevarate revolte printre tarani, ca sa nu se alature Bisericii Romei.

Atanasie convoaca un nou Sinod la 4.9.1700, la care iau parte nu numai protopopii si preotii, ci si cate trei deputati mireni din fiecare sat. Cei 54 de protopopi, in afara de preoti si mireni, au dat un nou manifest in care repeta marturisirea celor patru puncte de credinta: Primatul Papal, Filioaue, Purgatoriul si Cuminicarea cu azima.

Fermentul “reformat”

Unele referinte din cartea episcopului greco catolic Ioan Ploscaru fac aluzie la activitatea influentelor “reformate” pe teritoriul tarii noastre. Vantul primavaratec care avea sa preschimbe din temelii Europa si avea sa puna bazele democratiei americane si-a intins adierile si asupra tinuturilor locuite de romani. Acest fapt este o dovada ca Romania a evoluat la un anumit moment pe orbite europene. Chiar daca sunt deformate de punctul de vedere greco catolic, evidentele mentionate de Ioan Ploscaru si-au pus amprenta pe sufletul romanesc, mai ales in Ardeal:

Trezirea pentru scrierea in limba romana a fost influenta luterana si calvina din Ardeal. Acestia, pentru a-i castiga pe romanii ardeleni la religia lor, incep sa tipareasca un sir de carti religioase in romaneste. Asa se tipareste la Sibiu primul Catehism calvinesc la 1544, apoi la Brasov, Catehismul luteran in 1559, urmate de alte vreo 20 de carti tiparite de Coresi, dintre care 9 carti sunt in limba romana: Tetraevanghelierul, Psaltirea, Pravila Sfintilor Apostoli si altele. La Orastie, fiul lui Coresi tipareste Palia (Vechiul Testament), dar cu tendinte calviniste. Aceste carti au meritul de a fi o prima incercare de introducere a limbii romane in biserica. Dar ce regret, este sa constatam ca este o ini-tiativa a reformatilor din Ardeal, pentru calvinizarea si luteranizarea romanilor!”

Regretul domnului episcop este plasat gresit. Influentele “reformei”, daca ar fi fost permanentizate, ar fi putut fi fermentul social si religios care ar fi integrat Romania in lumea occidentala. Dovada ca reforma nu a “germanizat” alte popoare, ci le-a descatusat din chingile imperiale si le-a inlesnit drumul spre afirmarea propriei identitati nationale, este in evolutia istorica a unor state precum Olanda, Belgia, Danemarca si Norvegia.

Intr-un alt fragment al istoriei sale, episcopul greco catolic Ioan Ploscaru continua polemica lui partizana:

In aceasta stare de intuneric total pentru romani, apare in secolul al XVI-lea Reforma lui Luther si Calvin. Acestia s-au rupt de jurisdictia Romei, sustinand ca singura baza a religiei crestine este Sfanta Scriptura, respingand Traditia si pe Sfintii parinti. Reforma luterana apare in Transilvania pe la 1519, in frunte cu Honterus, care ii luteranizeaza, in special pe sasi. Cam in acelasi timp, o parte din nobilii unguri, pentru a lua pozitie impotriva Casei de Austria (catolica), au imbratisat calvinismul. Fiecare noua confesiune dorea sa castige prozeliti printre romani. In acest scop incepe tiparirea de carti romanesti: Catehismul luteran la Brasov (1559), Evanghelia si Faptele Apostolilor (Coresi).

Calvinii, in frunte cu principele Gh. Rakoczi, tiparesc la Alba-Iulia, Catehismul Calvinesc (1640). Acest catehism a fost condamnat de Mitropolitul Varlaam al Moldovei prin “Raspuns la catehismul calvinesc” aratand ca este “plin de otrava, si calvinii talcuiesc rau si strambeaza Sfanta Scriptura.

Pentru a constrange clerul din Ardeal sa treaca la calvini, principii unguri, numesc in Dieta din 1566 un superintendent calvin pe langa episcopul roman “pentru a intoarce pe romani de la radacinile lor!” Calvinii numeau religia ortodoxa “superstitiile grecesti.” Asa au fost numiti superintendenti: George din Singeorz, Pavel Tordasi si Mihai Tordasi. Acesta din urma tipareste Palia de la Orastie, in 1582.

“Prin straduintele acestor calvini, insotite adesea, fie de promisiuni, fie de forta, s-a constituit in Ardeal o Biserica romaneasca, adoptand in parte Crezul calvinesc. Cand era numit un nou episcop, dupa ce venea din tara Romaneasca, depunea juramant pe Catehismul calvinesc, promitand sa respecte cele 19 puncte (intre acestea erau: sa nu se mai tina posturile, suprimarea slujbelor de inmormantare, botez numai cu apa simpla, fara cruce, fara lumanari, fara icoane, fara Maica Sfanta, in locul Sfintelor Impartasanii, numai Cina de la Pasti cu paine si vin neconsacrate). Dar cel mai important factor era sa recunoasca autoritatea superintendentului si sa-l consulte in toate problemele importante.

In multe parti sate intregi treceau la calvini. Acestia intemeiau scoli pe cheltuiala lor, facandu-le si o multime de avatanje materiale. Asa de exemplu, Biserica din Turdas, a fost data cu tot cu pamanturi, acelor romani, care la 1.6.1655 au trecut la religia calvina, iar cei care nu au trecut, au fost nevoiti sa-si faca alta biserica, din nuiele. Un secol si jumatate de propaganda calvina adusese Biserica la ruina. Ea ajunsese calvineasca in credinta si bizantina in rit!

Superintendentul care avea titlul de “Episcop si Superintendent al Bisericilor Romanesti” avea misiunea de a predica prin sate credinta calvina si sa stea de vorba cu episcopul, clericii si credinciosii, demonstrandu-le cu argumente din Scriptura temeinicia noii credinte. Cine zadarnicea munca predicatorului calvin era socotit tradator si dusman al statului, fiind, de multe ori, constrans sa paraseasca tara. (Nicolae Iorga, Istoria Romanilor din Transilvania, vol.I).

3. REDESTEPTAREA NATIONALA

Pentru episcopul Atanasie Anghel au urmat ani grei de lupta, fiind atacat atat de calvini, cat si de Arhiepiscopia Ungro-Vlahiei. Ungurii nu vor sa respecte diploma imparatului. Atanasie este chemat la Viena pentru a se dezvinovati de unele acuze nedrepte. Nicolae Iorga, marele nostru istoric recunoaste:

“Din umilinta lui Atanasie a iesit mantuirea noastra! Fara unirea in credinta cu Roma, nu erau scoli mari din strainatate pentru ucenici romani, aspri in ale invataturii, nu era mai ales, acea mare scoala pentru inima poporului nostru, care a fost ROMA insasi!” (Sate si preoti din Ardeal, p.191).

Atanasie moare in 1713, dupa ce indeamna pe toti sa persevereze in Unire!

Activitatea episcopilor Uniti, dupa Atanasie este istoria luptelor si nazuintelor pentru obtinerea drepturilor fagaduite. Dar imparatul era la Viena, iar principii calvini erau in Ardeal! Insa din punct de vedere religios, castigul a fost imens. Cele patru puncte au completat credinta cu elemente vitale si i-au dat imbold de actiune pentru viitor. Intre cei mai de seama urmasi ai lui Atanasie au fost:

Ian Giurgiu Parachi. Acesta a mutat Episcopia de la Alba Iulia la Fagaras, caci nu puteau fi doua episcopii catolice in acelasi oras.

Inocentiu Micu Klein, von Klein este titlul dat de imparat la innobilare, asa cum era obiceiul vremii. Ca nobil a intrat in Dieta Ardealului si a cerut drepturi pentru poporul roman cu argumente bine precizate:

1. Romanii sunt cei mai vechi locuitori ai tarii;
2. Romanii sunt populatia cea mai numeroasa din Ardeal;
3. Romanii lucreaza pamantul si ocnele (muncile cele mai grele);
4. Romanii dau cele mai mari contributii si in virtutea vointei imperiale exprimata prin cele doua diplome leopoldine trebuie sa se faca dreptate si poporului roman.

Deci si romanii au dreptul sa fie recunoscuti ca natiune, a patra in Ardeal, nu numai “plebes valahica”. Dar cele trei natiuni privilegiate, ungurii, sasii si secuii s-au impotrivit, spunand ca acesta cere “niste lucruri pe care nu le-a cerut nimeni pana acum”. In Dieta se iscau adevarate furtuni si astfel au cautat sa scape de acest episcop incomod. De fapt au reusit prin rascoala unui calugar sarb, Visarion Sarai. Acesta trimis de Mitropolitul ortodox de la Karlovat incepuse in 1744 sa umble prin sate si sa ameninte poporul cu iadul fiindca au facut unirea cu Roma. Iar pe de alta parte confesiunile reformate – in special calvinii, temandu-se de restabilirea catolicismului – sa nu fie nevoite sa restituie averile secularizate incep cu un sistem de terorizare din cele mai cumplite pentru a impiedeca Unirea cu Roma si raspandirea ei. Tratand cu mare tiranie pe preotii romani ce se declarau pentru Unire, aruncandu-i in inchisoare, batandu-i si jefuindu-i ii alungau din parohii, retinandu-le femeile si copiii in iobagie”. (Xenopol, Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, vol. II si Al. Pop, Dezbonarea in Biserica Romanilor din Ardeal si Ungaria, Bucuresti 1921).

In acest timp episcopul Inocentiu Micu face mai multe memorii atat in Dieta Transilvaniei cat si la Viena, dar pana la urma intrigile l-au rapus. El pleaca la Viena pentru a se dezvinovati, dar aici este sfatuit sa nu se prezinte personal, ci sa depuna numai memoriul. Deceptionat el pleaca la Roma, unde va trai in exil 24 de ani. Micu |lein a fost o personalitate de mare curaj care a deschis drumul spre eliberarea poporului roman, atat spiritual cat si politic, ridicandu-l la ideea de “natiune” (natio).

Petru Pavel Aron (1752-1764) urmeaza lui Inocentiu Micu. El are marele merit de a infiinta Wcolile Blajului, Seminarul diecezan si o tipografie. Astfel, la 1754 se intemeiaza prima scoala romaneasca cu limba de predare romana pentru toti fiii poporului. In istoria intunecata a romanilor din Transilvania, aceasta constituie unul din cele mai luminoase evenimente. Sunt primele focare de cultura romaneasca! In primul an s-au inscris 300 de elevi. Profesorii si elevii erau sustinuti si salarizati de episcopul P. P. Aron. In anul 1747 este instalata tipografia la care se vor tipari pentru prima data carti cu litere latine.

Au urmat apoi episcopi, ca: Atanasie Rednic, Grigore Maior, Ioan Bob care au continuat lupta pentru usurarea starii iobagilor, precum si pentru luminarea poporului.

Unirea cu Roma, desi nu a usurat prea mult starea iobagilor, a creat mediul istoric de unde va porni in toate partile locuite de romani lumina trezirii noastre nationale. Tineri trimisi sa studieze in Apus, mai cu seama la Roma, au ajuns la constiinta latinitatii poporului roman, au introdus alfabetul latin si au inceput sa scrie romaneste. Cei trei mari (nepotul episcopului Inocentiu Micu), Gheorghe Wincai si Petru Maior au fost urmati de: Ioan Budai Deleanu, Simion Barnutiu, Gheorghe Baritiu, Timotei Cipariu, Andrei Muresan si altii.

Scoala Ardeleana, prin trezirea constiintei nationale, ii influenteaza si pe alti tineri care, dupa ce studiaza in apus, trec muntii Carpati si intemeieaza primele scoli romanesti. Astfel:

Gheorghe Lazar (1779-1823) studiaza la Viena, apoi trece Carpatii si intemeiaza prima scoala romaneasca la Bucuresti (Sf. Sava) in 1818.

Gheorghe Asachi (1788-1869) cu studii in Polonia, Viena si Italia, deschide prima scoala romaneasca la Iasi, in Moldova.

Aron Pumnul (1818-1866) studiaza la Blaj si Viena, este primul profesor de limba romana la Cernauti si redactor al primului ziar romanesc “Bucovina”. A participat la Revolutia din 1848 in Transilvania. El a desteptat constiintele romanilor din Bucovina.

Lupta episcopilor uniti cu Roma a fost grea si nu a incetat niciodata. Dupa Unire sarbii au incercat sa tulbure poporul din Ardeal, cum a fost Visarion Sarai despre care s-a scris inainte, ori mitropolitul sarb Pavel Nenadovici care a trimis in 1751 o circulara neiscalita in care ii indemna pe tarani sa nu se “nemteasca” si sa nu se lapede de credinta lor; apoi calugarul Wofronie (Stan Popovici) din comuna Cioara-Hunedoara, a depus cea mai periculoasa activitate antiunionista. El se intitula Vicarul Sf. Sinod din |arlovitz. El a instigat poporul cu atata vehementa incat a trebuit guvernul, prin generalul Bu\os sa restabileasca linistea, fara sa distruga insa manastirile, cum gresit se afirma din partea unora. In urma acestor tulburari o parte din romani se reintorc la biserica ortodoxa (1760). Asa s-a infiintat ulterior episcopia ortodoxa de la Sibiu.

Dupa Unirea cu Roma s-au mai infiintat in Ardeal urmatoarele episcopii, in afara de cea de la Blaj:

– Episcopia Unita de la Oradea in anul 1777,

– Episcopia Unita de Cluj-Gherla in anul 1853,

– Episcopia Unita de Lugoj in anul 1853,

– Episcopia Unita de Maramures la 15 august 1930.

Actul Unirii cu Roma a adus roade bogate pentru intreg neamul romanesc. Prin reintoarcerea la credinta stramoseasca, Biserica si-a recapatat avantul si puterea de viata spirituala:

1. A redat poporului roman vasta cultura din Apus si marea comoara a Bisericii catolice care este: Una, Sfanta si Apostolica.

2. A desteptat constiintele, demonstrand latinitatea noastra.

3. S-a introdus alfabetul latin in locul celui slavon.

4. S-au deschis primele scoli romanesti cu predare in limba romana.

Meritele Wcolii Ardelene sunt incontestabile asa cum o arata toti marii nostri istorici. Astfel:

Ion Eliade Radulescu vizitand Wcolile Blajului inainte de 1848, si-a descoperit capul inaintea lor zicand: “De aici a rasarit soarele romanilor!” El stia, caci a luat parte la Revolutia din 1848.

Mihai Eminescu (1850-1889) marele nostru poet national, mergand la Blaj a rostit cuvintele memorabile: “Te salut mica Roma!” (Scrieri politice si literare, Bucuresti 1910).

Ion C. Bratianu (1821-1891) marele nostru barbat de Stat, de mai multe ori prim-ministru, participant la Revolutia din tara Romaneasca in 1848, declara in Parlamentul Romaniei, la 4 Decembrie 1881:

“Si trebuie sa stiti ca descoperirea noastra nationala ne-a venit de dincolo, de peste Carpati, prin acei romani care au fost trimisi la Roma, unde au invatat sa fie romani!” (O lacrima fierbinte, I. Sterca Sulutiu, partea V din Memoriu, Sibiu 1883).

Titu Maiorescu (1840-1917) eminent critic literar si filosofic, membru al Academiei Romane, mentor spiritual al “Junimii”, spune:

“Ca in sec. XVIII politica dinastiei de Habsburg a incercat sa ne aduca sub ascultarea Papei si neizbutind, ne-a impartit in doua, n-a fost noroc. Dar ca din aceasta incercare romanii transilvaneni au ajuns in Cetatea Eterna, unde a reinviat in ei simtamantul gintei latine, revarsandu-se asupra noastra a tuturor: aceasta a fost rara fericire, care dintr-o dezbinare religioasa a inaltat neamul intreg spre o unitate de cultura nationala” (Familia, 1904).

Sextil Puscariu precizeaza: “Iar cand prin aceleasi porti intrara ca niste apostoli cativa barbati veniti de la Roma, care pe langa stiinta mai aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care incinge, atunci a mijit si pentru noi soarele vremilor noi. Petru Maior, Gheorghe Wincai, Samuel Micu si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care avea sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare.” (Istoria Literaturii Romane, Epoca veche, vol.I).

Victor Eftimiu, scriitor, membru al Academiei Romane, cu ocazia vizitei scriitorilor romani din 1923, adreseaza Blajului urmatorul omagiu: “Scriitorii romani sosesc in Blaj cu inima plina de o sfanta emotie. Blaj, cuvant magic, rascolitor de amintiri auguste, cetatea constiintei romanesti, nume ales intre toate… Aici a vibrat sentimentul, cultura si idealul national! Aici s-au ridicat si au predicat vladici, carturari de frunte, invatatori intelepti cu dragoste de neam si de biserica… Fie numele lor in veci binecuvantate, recunostinta pentru tot ce s-a visat, pentru tot ce s-a crezut, pentru tot ce s-a infaptuit intre zidurile venerabile ale acestei cetati de unde ne-a venit si arde inca lumina constiintei noastre… Salve cetate latina…”

Eugen Lovinescu spune: “Prin contactul cu insasi obarsia neamului nostru, cu Roma, ni s-a intarit constiinta nationala. In apararea rasei lor, cei trei “cavaleri ai idealului national” (expresia lui Iorga) S. Micu, G. Wincai si P. Maior s-au istovit in numeroase lucrari de istorie si filologie. Din viziunea orasului etern a pornit asadar, curentul latinist ce a fecundat, mai ales, constiinta neamului romanesc.” (Istoria civilizatiei romane moderne).

Emil Panaitescu, profesor universitar la Cluj, scrie: “…suntem stapani cu drept de succesiune peste aceasta tara, incepand de la Traian”, zise categoric unul din cei dintii episcopi ai Bisericii Unite, Ioan Inocentiu Micu. Trebuie insa sa-si plateasca acest curaj… Ideea latinitatii si al obarsiei romane…va deveni in sec. XIX puterea cea mare, care va misca si va porni sufletul romanesc sa desavarseasca independenta si unitatea nationala” (L’origine romana con legue conseguenze…).

A. D. Xenopol scrie: “Pe langa imbarbatarea poporului roman prin aratarea unui trecut cu atat mai glorios cu cat era mai indepartat, scriitorii cei mari ai Ardealului mai aplica un ridicator puternic… rusinea de a fi cazut asa de jos, cand neamul se cobora din o asa mandra obarsie…aceasta idee mantuitoare deveni ridicatorul cel mai puternic al culturii neamului romanesc, afundat pana atunci in noianul grecismului, aceasta a fost parghia cea mai spornica a civilizarii sale.”

“>Nicolae Iorga: “… Nu de aici putea sa vie acea lumina de care aveam noi nevoie pentru a capata constiinta despre noi si a ne ridica din umilinta… Nota rationala a inceput sa se faca auzita cand spiritul cel nou a patruns biruitor si aici, acel spirit nou pe care-l predicase intaia oara “ereticii” de peste munti” (Istoria Literaturii Romane in sec. XVIII, 1901).

4. CONFLICTUL CATOLIC-ORTODOX IA FORME VIOLENTE

Venirea comunismului rusesc in Romania a impins intreaga populatie spre “ortodoxia rusa.” Moscova avea atunci si mai are si astazi visul de a fi “cea de a treia Roma.” Pentru a o incarcera in orbita pan-slavismului ortodox, comunistii rusi au initiat o persecutie salbatica impotriva tuturor elementelor “occidentale” din Romania. Una dintre tintele principale au fost reprezentantii “sectelor” protestante si neo-protestante (elementele fermentelor sociale si religioase ale vestului) si, bineinteles, reprezentantii “filiatiei latine”: liderii bisericii greco catolice. Aceste doua categorii de lideri religiosi au fost supusi unui climat de exterminare in puscariile comuniste. Intr-un capitol intitulat “Arestarea episcopilor”, Ioan Ploscaru scrie:

“Dupa declaratia bisericii ortodoxe si a autoritatilor de Stat, reintregirea bisericii ortodoxe s-a infaptuit prin Proclamatia de la Cluj. Deci piscopii, care s-au “indepartat” de popor, trebuiau inlaturati. Astfel intre 27-29 Octombrie au fost arestati episcopii: Valeriu Traian Frentiu de la Oradea; Alexandru Rusu de la Baia Mare; Ioan Balan de la Lugoj; Iuliu Hossu de la Cluj; Ioan Suciu de la Blaj si Vasile Aftenie de la Bucuresti. De asemenea, au fost arestati si episcopii romano-catolici: Augustin Parha de la Timisoara; Anton Durcovici de la Iasi; Iohannes Schefler de la Satu Mare si monseniorul Ghica Vladimir de la Bucuresti. Au mai fost arestati multi protopopi, profesori de la scolile din Blaj si altii.

A urmat desfiintarea manastirilor. La cele de calugari au fost adusi stareti ortodocsi, dar calugarii nu au trecut la ortodoxie, asa ca unii au fost arestati, altii au fugit. Maicile calugarite de la Blaj, adunate in capela, nu au voit sa paraseasca edificiul, Institutul Recunostintei. Dar noaptea de 31 Octombrie 1948 a fost decisiva. Li s-a taiat curentul electric si au fost incarcate, cu forta, de muncitori, in camioane si capela a fost pradata.

La 1 Decembrie 1948, apare Decretul nr. 358, prin care Biserica Unita inceteaza de a mai exista. Episcopii arestati au fost dusi la ministerul de interne, la Bucuresti, iar de acolo au fost dusi ca prizonieri personali ai patriarhului ortodox, Iustinian Marina, la Dragoslavele, in judetul Muscel.

“Dragoslavele” era o vila a patriarhiei ortodoxe, dar acum era darapanata si pustie. Episcopii greco-catolici adusi aici au fost izolati in cate o camera. Cladirea era inconjurata de sarma ghimpata si pazita de securisti prin exterior, ca sa nu se poata apropia nimeni de cladire, iar in interior, tot soldati de la securitate le faceau cumparaturi. Ratia de alimente era foarte mica; in loc sa cumpere alimente la pret oficial, ei le cumparau la pretul pietii libere, fiind foarte scumpe toate, asa ca nu le ramanea aproape nimic. Aici au rabdat de frig, foame si izolare timp de patru luni. Patriarhul credea ca atitudinea lor este o incapatanare si ca dupa vreo patru luni vor ceda. A venit aici patriarhul ortodox I. Marina si le-a propus sa treaca la biserica ortodoxa, caci daca nu vor trece, el, patriarhul isi va lua bratul ocrotitor de pe ei si vor fi dusi la inchisoare. Atunci episcopul I. Balan de la Lugoj a zis:

“Preafericitule, daca noi, episcopii greco-catolici am crede ca biserica ortodoxa este adevarata Biserica a lui Christos, in acest moment ne-am da semnatura, caci noi vrem sa fim cu Christos! Dar dumneavoastra nu ati venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuti crestinesti, ci ne-ati arestat si ne-ati intemnitat. Hotarat, acestea nu sunt metodele lui Christos! Daca noua episcopilor uniti guvernul ne-ar fi propus si promis ca ne da toata biserica ortodoxa pe mana, cu conditia sa arestam si intemnitam pe ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am fi dat viata, dar nu am fi acceptat. Deci viata ne-o puteti lua, dar credinta nu! Atata vreme cat suntem in edificiile bisericii ortodoxe, suntem prizonierii ei.”

Patriarhul a iesit foarte ganditor. Un preot ortodox cu numele Baltazar (declara episcopul I. Suciu) l-a intrebat pe patriarh: “Ce zic Episcopii Uniti?” (adica, sunt gata sa treaca la biserica ortodoxa?). Patriarhul, dupa o clipa de tacere a raspuns: “E chestie de convingere!”

Preotii care au fost arestati o data cu episcopii, au fost dusi la Manastirea Neamt, unde au fost tinuti in conditii foarte grele. Cinci din ei au semnat trecerea la biserica ortodoxa si au fost eliberati.

De la Dragoslovele, episcopii au fost dusi la Manastirea Caldarusani, langa Bucuresti. Aici au fost adusi si preotii de la Manastirea Neamt si s-a facut un singur lagar, la 1 Martie 1949. Dintre episcopi, pe Ioan Suciu si pe Vasile Aftenie i-au dus la Bucuresti, la inchisoarea ministerului de interne. Aici a murit episcopul V. Aftenie, la 10 Mai 1950, in conditii misterioase.

In lagarul de la Caldarusani, pazit de locotenentul major Badita, a putut intra calugarul bazilitan Ciubotariu, iar prin el, episcopii au putut lua contact cu Nuntiatura Apostolica de la Bucuresti. In urma acestei corespondente, aici in lagar au fost consacrati episcopi, din ordinul Papei Pius XII, Tit Liviu Chinezu si Ioan Chertes.

In anul 1950 au fost adusi toti episcopii si preotii la inchisoarea de la Sighet. Pana cand erau in lagar la Caldarusani, episcopii au cerut sa fie consacrati alti episcopi ajutatori. Nuntiul Apostolic Gerard Patri\ O”Hara a consacrat alti trei episcopi:

– Ioan Ploscaru, pentru Dieceza de Lugoj, la 30 Noiembrie 1948;
– Ioan Dragomir, pentru Dieceza de Maramures, la 6 Martie 1949;
– Iuliu Hartea, pentru Dieceza de Oradea, la 28 Iulie 1949.

A mai fost consacrat de episcopul Schubert de la Bucuresti:

– Alexandru Todea, pentru Dieceza de Alba Iulia-Fagaras, la data de 19 Noiembrie 1949. Dar curand toti vor fi arestati. Din episcopii oficiali, arestati la Dragoslavele, n-a mai fost eliberat nici unul. Toti vor muri in inchisoare, sau avand domiciliul fortat. Astfel:

– Vasile Aftenie, a murit la ministerul de interne, inmormantat la cimitirul Belu catolic din Bucuresti la 10 Mai 1950.
– Valeriu Traian Fretiu, a murit la Sighet in 11 Iulie 1952.
– Ioan Suciu, a murit la Sighet la 27 Iunie 1953;
– Tit Liviu Chinezu, a murit la Sighet in 15 Ianuarie 1955;
– Ioan Balan a murit in exil la Manastirea Ciorogarla (ortodoxa) la data de 4 August 1959;
– Alexandru Rusu, a murit la Gherla la 9 Mai 1963;
– Iuliu Hossu, cardinal, a murit in exil la Caldarusani la 28 Mai 1970.

Episcopii consacrati dupa 1 Decembrie 1948 in clandestinitate, au facut 14-15 ani de inchisoare. Unii preoti si calugarite au fost dusi la Canalul Dunare-Marea Neagra; lucrand in apa inghetata sau pe arsita cumplita, altii au fost dusi la stuf, absolut toti fiind expusi la munci epuizante si in conditii inumane. Dupa amnistia generala din 1964, cei care au supravietuit au fost eliberati. Episcopii clandestini iesiti din inchisori au activat in clandestinitate, fara odajdii si cruci pectorale, intocmai ca Apostolii lui Christos. Timp de patruzeci de ani, Biserica Unita a fost scoasa in afara legii, desi in acest timp existau in Romania alte paisprezece culte religioase! Numai Biserica Unita, care a deschis ochii natiunii si a pregatit constiintele romanilor pentru marea Unire de la 1918, nu avea dreptul la existenta. Dar zice Mantuitorul: “Daca pe Mine m-au prigonit si pe voi va vor prigoni!” (Ioan 15,20). “

5. REGRETE TIRZII

De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost ortodocsi. Incepem cu un citat din Xenopol:

“Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista nici un motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere… Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce cativa preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si manoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspandi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana.

In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportandu-se la niste manuscripte vechi spune: “S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mana ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfantul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amandoua Valahiile sub stapanirea sa, si a silit pe Valahi, care pana atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste.”

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul:

“In atarnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atarnare biericeasca de acesta, asa incat si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, ramanand supusi mult timp influentei slave. Stapanirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pana la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor.

Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuand si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atat de adanci la noi, incat el se mentinu in biserica noastra pana in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.

In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dansii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dansii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pana in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.”

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente:

“E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut candva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cand acel Formos – cum zice traditiunea noastra, intorcand lucrurile pe dos – a trecut dela pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cand noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pana atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapaneau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapanirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar.”

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara:

“Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dansii, cari cantau pe bulgareste pana si ispravile lui Stefan-cel-Mare. “

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu:

“Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decat influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda: Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagan, biserica, etc….”

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

“Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inraurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre. “

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: “Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-randul”.

1. Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, – suflet roman in viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepand inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pana la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carei urme se mai vad inca in psihea populara; am cunoscut, in sfarsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pana in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine.

2. Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decat prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legandu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si formalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gand latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale.”

Sectil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi:

“Intr-o vreme cand orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru dezvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formand un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana.”

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat din Sextil Puscariu, profesor universitar si presedintele “Fratiei ortodoxe romane – FOR”:

“Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de stat si la o inflorire culturala atat de remarcabila, incat ne-au silit sa ne dezvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incat, mai tarziu, cand incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramane acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism.

De cate ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru dezvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intaiele traduceri sau cu cele dintai tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriografia noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana.

Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua.

E ceva mai mult decat o suta de ani de cand a inceput sa se sape brazde adanci intre aceste doua rastimpuri, de cand Dunarea a crescut parca, formand un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cand prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei cativa barbati venind dela Roma, care, pe langa stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui.

Petru Maior, Gheorghe Wincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mandriei nationale la singura rostire a cuvantului Traian. Oricat de exagerata a fost directia aceasta “latinista”, faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in sangele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin sange si aspiratiuni. Wi acum, deodata, rupandu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svacnit iar avantul nostru innascut, de care deveniram mandri.”

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam cateva randuri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul “Putina istorie”, acesta scrie:

“S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: “intrarea” in Europa. Cand vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvantul defazaj. Sau ramanere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adanci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pana in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma “intunecatul Ev Mediu” abunda in unele carti, lucrurile nu stau chiar asa. Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului.
Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cand, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcand spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stand cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, catva timp mai tarziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia.

Cand in 1878, scrie Claude Karnoouh, o tarisoara balcanica… Romania se ridica la independenta… nu trecuse multa vreme de cand diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intalneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pana in Orientul Mijlociu.

Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.

Occidentalizarea – europenizarea Romaniei – se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa ramanea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la randul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intai, pentru viata pamanteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in randul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet-incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa “de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfarsitului de secol XIX si a inceputului de veac XX nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei.

“Desigur”, observa tot Claude Karnoouh, “Romania anilor ’30 nu este singura tara din Europa care “respinge institutiile imprumutate cu cateva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana”. Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovand, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina. Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene, foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista – si inca printr-o “revolutie” sangeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului. Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie ’89 au fost doar aici sangeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi.
Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident – ba chiar fata de unii vecini se va micsora – exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi.
Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti ‘ntre 1987 si 1990. “Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului.”

D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramane sa speram decat ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care – bune sau rele – fac astazi parte din structura sufletului romanesc.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: