Home » I. Scurt rezumat istoric al Bisericii » 3. Reforma Protestantă

3. Reforma Protestantă

Cosideratii preliminare

Fenomenul monahic (calugaria)

Nici Domnul Isus (idealul de om dupa inima lui Dumnezeu), nici apostolii (intemeietorii Bisericii primare) nu au fost calugari si nici nu au instaurat ordine calugaresti. Ideia ca trupul (ca element material) este depravat si rau si ca sufletul nu poate fi eliberat de sub tirania carnii decat prin exercitii ascetice provine din filosofia greaca. Ea s-a strecurat in crestinism prin influenta gnostica. “Ma port aspru cu trupul meu”, expresie a apostolului Pavel a fost astfel scoasa din contextul crestin si transformata intr-o justificare a “calugariei.”

Este important sa spunem ca in timpul vietii Domnului Isus a existat o grupare cu caracter monahic numita “secta eseneilor” (in pesterile carora s-au descoperit manuscrisele de la Moarea Moarta). Noul Testament nu pomeneste insa nimic despre aceasta “partida.” Oare nu ar fi facut-o daca ea ar fi reprezentat o miscare validata de intentiile divine? Oare Domnul Isus si apostolii nu ar fi recomandat-o daca ea ar fi fost o miscare spirituala “pozitiva”?

Monasticismul a inceput intr-o Sambata dimineata, in anul 270 sau 271, intr-un sat din Egipt. Pasajul din Evanghelie care s-a citit atunci in Biserica a fost: “Daca vrei sa fi desavarsit, du-te de vinde ce ai, da la saraci si vei avea o comoara in cer. Apoi vino si urmeaza-Ma” (Mat. 19:21). Cand a auzit aceste cuvinte, un tinerel numit Antoniu s-a hotarat nu numai sa renunte la tot ce are, dar sa si duca o viata de totala izolare de ceilalti.

Stirea ca Antoniu a plecat sa locuiasca in desert n-a fost bagata in seama nici de cei din sat si nici de cei din impejurimi, dar cand acest Antoniu a murit, la varsta de 106 ani, el ajunsese intr-atat de cunoscut incat biograful si prietenul sau Atanasius din Alexandria (m. 373) a putut spune: “era cunoscut in tot tinutul.” “Toata pustia”, scrie el, “devenise un singur oras”, adica mii de oameni de pretutindeni isi facusera drum spre locuinta lui Antoniu, ca sa-l asculte.

Ca urmare a initiativei lui Antoniu, in Egipt s-au dezvoltat trei tipuri de calugarie:

1. Pustnicii, care au aparut in Egiptul de jos si care, dupa exemplul lui Antoniu, au trait in singuratate si intr-o viata de totala austeritate.

2. Comunarzii, care au luat fiinta in Egiptul de sus, unde Pachomius (m.346) a format un grup de calugari care se rugau impreuna si traiau o viata de stransa comunitate.

3. Cei din calea de mijloc, in Nitria si Scetis, la vest de gura Nilului. Acestia au inceput cu Ammon (m. 350) si au format un lant de mici comunitati (familii) interdependente, in care doi pana la sase calugari se aflau sub conducerea unui calugar matur, numit “abba” (parinte spiritual). Este evident ca aceste “comune” primitive urmareau sa emuleze modelul scolilor “fiilor profetilor” din Vechiul Testament (2 Regi 6:1-7).

Treptat, centrul monasticismului s-a mutat in anii 300 din Egipt in Asia Mica; in anii 400 din Asia Mica in Palestina; in anii 500 din Palestina in Sinai; iar in anii 900 la muntele Atos din Grecia, unde se afla si astazi. Cele mai multe manastiri au fost infiintate in locuri pustii, indepartate si izolate de lumea civilizata. Singuratatea si izolarea predispuneau la o viata de meditatie si de rugaciune. Printre cele mai celebre sunt: manastirea Sfanta Saba din Israel, manastirea Sfanta Ecaterina de pe nuntele Sinai, republica monastica de pe muntele Athos si cea situata pe piscurile stancoase de la Meteora, in centrul Greciei.

Scopul vietii de calugarie a fost “unirea cu Dumnezeu printr-o totala curatire de poftele si pornirile firii pamantesti.” Un alt termen folosit in teologia monahica este “mortificarea trupului”, justificata prin deformarea unei alte expresii din textul Noului Testament:

“De aceea, omorati madularele voastre care sunt pe pamant: curvia, necuratia, patima rea si lacomia, care este o inchinare la idoli” (Col. 3:5).

Mai ales in Evul Mediu, dar cu inceputuri in chiar primele secole ale erei crestine, oamenii au inceput sa se retraga in munti sau sa se izoleze in locuri pustii pentru a iesi din societate si a lupta din rasputeri cu raul din launtrul lor. Ei practicau celibatul, postul indelungat, rugaciunea dusa pana la extaz (“isihia”) si chiar “autoflagelarea,” chinuirea si chiar mutilarea trupului prin pozitii incomode (intr-un picior, catarati pe un stalp) si chiar prin batai cu biciul sau funia uda.

Cand numarul calugarilor s-a inmultit, au fost infiintate ordine monastice cu un sistem foarte strict de juraminte si de disciplina. Doua dintre aceste ordine monastice au devenit cu timpul foarte influente in Biserica Romano Catolica; “Franciscanii” un ordin fondat de Francis din Assisi (1216) si “Dominicanii”, fondat de Dominic (1216). Ordinul dominicanilor a fost esential in activitatea Inchizitiei. Supusi direct papei, ei au dezlantuit un climat de teroare eclesiastica. Facand un joc de cuvinte, lumea de atunci i-a numit “Domini canes”, (Cainii lui Dumnezeu), paznicii insarcinati cu supravegherea “turmei catolice.”

Unele din ordinele monahice au aparut ca protest fata de decaderea totala care exista in lumea “crestina” si ca o incercare de a iesi din sistemul eclesiastic corupt. “Juramantul saraciei” trebuie vazut ca un protest fata de “materialismul” vinovat ce imbogatise Biserica din punct de vedere financiar, dar care o saracise aproape total in ceea ce priveste spiritualitatea.

De ce se faceau acesti “protestatari” calugari si nu “preoti”? Pentru ca preotii nu mai reprezentau pilde de virtute duhovniceasca. Identificati in textul Apocalipsei sub numele de “Nicolaiti”, membrii castei eclesiastice se grabisera sa alcatuiasca o structura in care ierarhia preoteasca stapanea peste masa amorfa a “laicilor.” O astfel de organizare n-a produs niciodata un climat puternic de “spiritualitate.”

“Laicii” nu aveau nici un fel de “voce” in treburile bisericii, ci trebuiau doar sa asculte orbeste de vocea clericilor “specialisti.” Preotii au alunecat treptat spre o existenta dusa intr-un turn de fildes, care i-a separat din ce in ce mai mult de ceilalti oameni.

Oricare slujitor al bisericii care pierde contactul nemijlocit cu oamenii inceteaza de a mai fi un instrument eficient in mana lui Dumnezeu.

Calugarii au aparut deci ca o incercare gresita de a “spiritualiza” viata crestina prin iesirea din lume, si, mai tarziu, ca o forma de protest impotriva vietii decadente si materialiste a preotilor apatici si profitori.

In Apus, multe manastiri au devenit locasuri de studiu si meditatie. Au fost adunate carti in biblioteci imense. Aceste locasuri au devenit focare de cultura din care au pornit apoi multe din ideile “progresiste” ale vremii.

INCHIZITIA

Dupa ce Roman-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, ereticii, adica orice cetateni care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca “inamici ai societatii.” Din dorinta de a apara unitatea ideologica a “crestinatatii”, biserica romano catolica, prin papa Grigore al IX-lea, a instituit in anul 1231 “Inchizitia.” Numele acestei institutii deriva de la verbul inauiro, (a cerceta cu deamaruntul, a constata), ceea ce spune ca Inchizitia nu astepta plangerile cetatenilor, ci lua initiativa depistarii si pedepsirii celor “vinovati” fata de Biserica.
Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul Europei, in special in Spania. Papa Sixtus IV a instituit Inchizitia spaniola in 1478, si a folosit-o drept instrument de lupta impotriva evreilor si musulmanilor din Sevilia, Aragon si Calalonia. Aproximativ 2.000 de persoane au fost arse pe rug.
O alta forma a Inchizitiei a fost Inchizitia Romana, infiintata in anul 1542 de papa Paul al III-lea pentru combaterea protestantismului.

Oricat ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decat in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pana azi (1997), Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala. Wi cum ar putea sa o faca atata vreme cat Inchizitia a beneficiat de binecuvantarea unor papi socotiti pana astazi ca fiind “infailibili”?

Cum a fost posibil ca Biserica sa terorizeze si sa chinuiasca ?
Bineinteles ca autoritatile au cautat un suport in textul Bibliei si s-au facut ca l-au gasit intr-un pasaj din scrierile apostolului Pavel. Indignat de apatia bisericii din Corint in probleme legate de morala (in acel caz: incest), Pavel le-a scris foarte categoric si solemn:

“Cat despre mine, macar ca n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de fata cu duhul, am si judecat, ca si cand as fi fost de fata, pe cel ce a facut o astfel de fapta. In Numele Domnului Isus, voi si duhul meu, fiind adunati laolalta, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotarat ca un astfel de om sa fie dat pe mana Satanei, pentru nimicirea carnii, ca duhul lui sa fie mantuit in ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:3-5).

Textul vorbeste despre gravitatea faptei comise si despre grozavia pedepsei pe care o va aplica providenta divina asupra unui astfel de om, dar nu spune in nici un fel ca un astfel de pacatos trebuie dat “pe mana bisericii sau Statului pentru nimicirea trupului”. Ar fi tare interesant sa aflam cu care dintre cele doua institutii sociale a fost identificat, in interpretarea gresita de atunci, … Satan, executorul pedepsei divine.

Cum a functionat Inchizitia? 
Din cauza valurilor de opozitie ridicate in fata abuzurilor Bisericii din secolul XIII, “crestinatatea” a instituit “tribunale” unde persoanele invinuite sau banuite de “erezie” erau cercetate si pedepsite.
La sosirea intr-un anumit district, judecatorii, ajutati sau doar asistati de episcopi si de autoritatile de stat locale, anuntau imediat o perioada de 30 de zile de gratie in care toti ereticii puteau veni de buna voie sa-si marturiseasca singuri greselile. La sfarsitul acestor 30 de zile, incepea judecata celor vinovati care n-au vrut sa recunoasca de buna voie. Numele denuntatorilor era tinut secret, dar invinuitului i se permitea sa puna la dispozitia tribunalului o lista cu numele celor pe care si-i stia dusmani. Denuntul acestora nu era, de regula, luat in seama. Dupa practicile vremii, judecatorii aveau dreptul sa foloseasca tortura pentru a obtine “marturisire” din partea acuzatului. Cat de “crestina” a fost aceasta institutie se vede si din faptul ca oricine avea acasa o copie a Bibliei era pasibil de pedeapsa cu moartea.

In cadrul unei ceremonii foarte elaborate, numita “sermo generalis” sau “auto-da-fe”, lumea adunata afla numele celor gasiti vinovati si acestia erau pedepsiti, cu pedepse variind de la amenzi si excomunicare pana la inchisoare pe viata, confiscarea tuturor averilor sau chiar arderea pe rug. Pentru ca invatatura bisericii le interzicea clericilor sa participe la varsarea de sange, cele mai severe pedepse erau aplicate de reprezentantii puterii politice locale. (Tot asa cum Sinedriul l-a dat pe Domnul Isus pe mana romanilor).

Daca in celelalte provincii Inchizitia era deasupra tuturor autoritatior laice si nu dadea socoteala decat papei, in Spania, ea a fost subordonata direct regelui Ferdinant si reginei Izabela. Cruzimea pedepselor aplicate in Spania l-a facut sa se revolte chiar si pe papa de la Roma.
Bineinteles ca Inchizitia a fost folosita adesea doar ca paravan pentru luptele politice si pentru “aranjarea unor razbunari personale.” Chiar si cei mai sinceri inchizitori au fost dusi uneori in eroare de zelul exaltat al turnatorilor vigilenti si de exagerarile fanatice ale multimii insetate de senzatii tari. Enciclopedia Compton spune ca:

“Luata ca un tot, Inchizitia a fost un produs natural si logic al vremii. In acele zile, Biserica si Statul erau unite pana la identificare, iar ereziile erau considerate delicte indreptate impotriva amandorura, demne sa fie puse la stalpul infamiei alaturi de tradare si de anarhie.”

Giordano Bruno si Galileo Galileii (nume cu ecoul Galileii Nou Testamentale) sunt doar doua din personalitatile mai cunoscute care s-au gasit in sirul celor care au avut mult de suferit de pe urma Inchizitiei.

REFORMA PROTESTANTA

Lucrarea de fata nu are ca scop parcurgerea unei istorii “in date si cifre”, ci doar sa umeze linia in care s-au succedat ideile in “crestinismul istoric” (cei interesati de date statistice pot consulta anexa “Crestinisul de-a lungul secolelor – o panorama istorica” de la sfarsitul acestei carti). O facem din dorinta de a identifica deformarea invataturilor de baza ale Noului Testament, cu formele ei aberante de convingeri si manifestare care au facut necesara venirea providentialei Reforme.

Ce este Reforma?
Analizata atent, Reforma este una dintre cele mai mari revolutii din istoria lumii. Ea s-a desfasurat in secolul XVI si a avut pe alocuri un aspect furtunos, chiar violent si brutal. La incheierea ei, crestinatatea Europei de vest s-a impartit in Protestanti si Catolici. Asa de adanci au fost efectele acestei separari, incat Reforma poate fi considerata unul din punctele majore de cotitura ale istoriei.
Reforma a prefatat intrarea in epoca moderna. De indata ce “unitatea constransa” a populatiei si a societatii a incetat, oamenii au inceput sa gandeasca pentru ei insisi si sa-si croiasca propria lor soarta. Gruparile nationale au inceput sa actioneze in functie de interesele lor teritoriale particulare. Aceasta diversitate pluralista a dus la un salt de civilizatie in care stiintele politice, sociale si economice au evoluat rapid spre ceea ce consideram astazi civilizatia europeana occidentala.

Circumstantele Reformei
La debutul secolului XVI, Europa occidentala avea o singura religie, Roman-Catolicismul. Biserica Romei era puternica, bogata si foarte … depravata. Abuzuri de toate felurile scandalizau nu numai opinia publica, dar si unele personalitati din lumea clerului.

In ciuda chemarilor la un proces de reforma venita dinauntru pe care Conciliilor (Sinoadelor) Generale convocate de urgenta le trambitau peste tot, situtia parea fara iesire. Certurile si abaterile grosolane de la morala Nou Testamentala paralizasera viata spirituala a bisericii.

Oamenii de rand si chiar unii dintre teologii sinceri incepusera sa se indoiasca de valabilitatea unora din invataturile si practicile declarate sus si tare drept “crestine.” De exemplu, biserica staruia cu incapatanare in parerea ca numai ea singura are priceperea si dreptul de a interpreta sensul textelor Bibliei. De o buna bucata de vreme insa, in Anglia, John {]cliffe, preot si profesor la Universitatea Oxford, spusese raspicat ca Dumnezeu a dat fiecarui om inteligenta si dreptul de a citi si de a intelege Scripturile sfinte.

Trecand peste protestele vehemente ale Bisericii, discipolii lui {]cliffe au tradus Biblia din limba latina in limba engleza (1382) si au inceput sa o raspandeasca in tara. Ideile lui {]cliffe s-au raspandit apoi in Boemia, unde Jan Hus le-a facut publice prin predici rasunatoare. Un teolog catolic foarte apreciat in acea vreme, Erasmus de Rotherdam, umanist si filosof, s-a ridicat si el public impotriva abuzurilor si deformarilor de crez in care se balacea biserica Romei.

Condamnand cultul relicvelor si practicile superstitioase care tineau poporul intr-un climat de teama, Erasmus a propovaduit intoarcerea la idealurile bisericii din Noul Testament si la o viata traita in imitarea lui Christos, supremul si dumnezeiescul nostru Invatator.

Erasmus de Rotterdam

Elogiul nebuniei

Erasmus de Rotterdam, un mare umanist care a ramas pana la moarte in randurile catolicismului, a criticat “dinauntru” abuzurile si “falsurile” din Biserica Romei. Iata ce scria el in lucrarea “Elogiul nebuniei” (1511):

“Si ce sa spun despre cei care se inseala mangaietor pe ei insisi cu iluzorii absolviri de pacate si care masoara timpul din purgatoriu cu “clepsidra”, dramuindu-l cu precizia unui tabel matematic in ani, luni, zile si ore de “necesara ispasire?” Sunt si altii destui care, bazandu-se pe mici, dar magice certificate si rugaciuni – inventate in timpul liber de catre vreun impostor pios, ca distractie sau ca sursa de umplere a propriului buzunar – cred ca pot dobandi bogatii, onoare, un viitor fericit, sanatate, eterna prosperitate, viata lunga si o nabadaioasa batranete, incununate toate la sfarsit de rezervarea unui loc “la dreapta lui Christos” in slava. In ce priveste aceasta cinste de la urma, ei ar vrea sa o amane pe cat se poate de mai tarziu, socotind ca bucuriile cerului merita sa fie gustate numai atunci cand vor fi ispravit sa guste din toate bucuriile acestei lumi, de care se tin strans legati cu amandoua mainile!

Negustorul, soldatul si judecatorul deopotriva cred ca pot curata dintr-o singura miscare toata murdaria adunata o viata intreaga in grajdul Augean al propriei vieti, platind cu un singur banut din averea lor adunata necinstit. Se magulesc singuri crezand ca tot felul de minciuni, betii, certuri, omoruri, inselatorii, perfidii si dezmaturi imorale pot fi achitate financiar si ca odata platind pentru trecut se pot intoarce sa se balaceasca intr-o noua portie de pacate.

Cat de prosteste este pentru rangurile bisericesti sa-si aleaga fiecare cate un sfant “patron”! Ce caragios sa vezi cum fiecare asemenea sfant primeste cate un anumit sector de activitate si pretinde sa i se faca rugaciuni doar intr-un anume fel: unul este specializat in alinarea durerilor de dinti, altul in usurarea nasterilor, un altul in restituirea lucrurilor furate, in salvarea celor naufragiati, in protejarea animalelor si in multe alte “indeletniciri” sfinte, prea multe sa le pot enumera.

Exista chiar si sfinti cu specializari multiple, in special Maica Domnului, pe care omul de rand a ajuns sa o cinsteasca parca mai mult decat pe Fiul ei, Christos.

Si pentru ce, la urma urmei, se roaga acesti oameni prostuti sfintilor? Ce le cer? Bineinteles ca cer si primesc lucruri prostesti. Priviti frescele cu “izbaviri” care au inceput sa acopere peretii bisericilor, catarandu-se pana si pe bolta tavanelor. Veti vedea oare oameni multumind pentru ca au fost ajutati sa se scape de prostie sau pentru ca au ajuns cu o iota mai intelepti in viata? Niciodata!

Veti vedea in schimb, scene infatisand izbaviri de care te apuca rasul: unul care a fost scapat de la inec, altul care a scapat cu viata din bataia pe care i-a tras-o un dusman, un altul care a fugit cu banii in timp ce tovarasii sai de furt se macelareau unul pe celalalt, iar un altul pentru ca a fost scapat de la spanzuratoare de un astfel de “sfant patron al hotilor”, care l-a trimis apoi sa-i usureze de banii pe alti cativa considerati prea impovarati cu avere …

Cat despre teologi si teologie, cu cat vom spune mai putin, cu atat va fi mai bine, caci aceasta cetoasa si periculoasa tagma este intesata de oameni dintr-o categorie cat se poate de iritabila si agresiva, in stare sa sara imediat la beregata ta, deplin convinsi ca esti vinovat de cel putin sase sute de convingeri “eretice”, de care trebuie sa te pocaiesti. Daca refuzi, se grabesc sa te declare “ratacit” – tactica lor fiind sa-i terorizeze cu tunete si traznete pe toti aceia care nu le sunt pe plac …

Sfantul apostol Pavel, spun ei, a fost renumit pentru credinta, dar a fost complet gresit cand a proclamat aceasta credinta doar drept “o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” S-ar putea ca Pavel sa fi fost un specialist in ce priveste dragostea, dar el, spun ei, a esuat in incercarea de a o defini si a o delimita cu precizie dialectica in 1 Corinteni 13. In conceptia lor, ucenicii din vechime or fi dat luat ei evlaviosi Cina Domnului, dar nici unul din ei n-a stiut ce inseamna “Terminus a quo” si “Terminus ad quem” in transubstantiere; si nici n-au priceput cum poate fi trupul lui Christos in doua locuri concomitent; sau despre diferentele care exista intre trupul lui Christos din cer, trupul lui de pe cruce, trupul lui din apa sfintita; si nici despre momentul precis cand are loc transubstantierea, in care parte a rugaciunii rostita pentru aceasta, ca “Quantitas Discreta” sau intr-o “stare de flux.” Ei sunt siguri ca, intrebati despre astfel de lucruri, apostolii n-ar fi stiut sa raspunda cu exactitatea si subtilitatea la care au ajuns acum discipolii lui Scotus.“

Lucrarile lui Wycliffe, Hus si, mai tarziu, Erasmus l-au influentat foarte mult pe un calugar saxon cu numele de … Martin Luther.

Jan Hus

Despre erezie

In anul 1415, Sinodul de la Constanta l-a condamnat pe John Hus pentru erezie la ardere pe rug. Acest Hus avea insa o alta definitie a “ereziei”:

“Exista trei feluri de erezii si anume: apostazia, blasfemia si “simonia” … Sa stiti ca acestea nu sunt de loc straine una de cealalta, ci se incurajeaza una pe alta. In ceea ce se deosebesc, putem spune caapostazia este o lepadare a Legii lui Dumnezeu, blasfemia este o defaimare a credintei divine, iar “simonia” este incercarea de a rasturna ordinea divina. Prin aceste trei erezii este atacata intreaga Sfanta Treime. 

Apostazia este indreptata impotriva lui Dumnezeu Tatal, care domneste prin legea Sa curata si desavarsita, si care este temelia Bisericii, adunarea celor alesi, Mireasa pregatita pentru Christos. 

Blasfemia Il ataca pe Dumnezeu Fiul, Isus Christos, antelepciunea lui Dumnezeu.

“Simonia” se ridica impotriva ordinii stabilite de Dumnezeu Duhul Sfant, care in suprema lui bunatate guverneaza “casa lui Dumnezeu”, care este Biserica.

 “Simonia”, cautand sa rastoarne aceasta ordine divina duhovniceasca din Biserica, tulbura pacea ei … este un fel de “lepra spirituala”, imposibil de scos din suflet fara o minune speciala din partea lui Dumnezeu … Simonia, asa cum o arata si termenul, este “comertul cu lucrurile sfinte.” Cel ce vinde ca si cel ce cumparq sunt “negustori”, asa ca amandoi sunt vinovati de “simonie.”  (Aluzie clara la obiceiuri catolice)

Luther aprinde scanteia revoltei in Germania
Luther a devenit liderul Reformei in Germania. Timp de cativa ani, el protestase in van condamnand faptul ca unii preoti colindau tara si vindeau “indulgente” (certificate de iertare a anumitor pacate) pentru bani care se varsau apoi in visteriile nesatule ale papalitatii. Luther intuise foarte bine ca o astfel de “iertare” impietrea de fapt inima oamenilor si permanentiza starea lor de pacat.
Posibilitatea cumpararii “indulgentelor” inchidea oamenilor calea spre adevarata pocainta si iertare. Picatura care a facut ca paharul rabdarii lui Luther sa dea pe afara a fost in special activitatea scandaloasa a unui calugar numit Johan Tetzel. Folosind un limbaj foarte vulgar, Tetzel striga cat il tinea gura: “Am indulgente pentru orice pacat. Chiar si daca ati fi necinstit-o pe fecioara Maria, pot sa va vand iertare. Veniti si cumparati!”

Pe data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a afisat public pe usa bisericii din {ittemberg cele noua zeci si cinci de teze din care s-a nascut Reforma. Conflictul sau cu Roma fusese declansat.
Atacand problema coruptiei in doctrinele si practica bisericii catolice, Luther a ales sa mearga direct la radacina “problemei”: invatatura despre mantuire si despre harul divin.

Luther a refuzat sa ia in consideratie “traditia” istorica a teologilor drept cadru de referinta si s-a ancorat neclintit doar in textul Bibliei inspirate de Dumnezeu prin Duhul Sfant. “Sola Scriptura!” (“Doar Biblia!”) a devenit deviza tuturor interpretarilor, iar “Sola fide!” (“Doar prin credinta!”) a fost proclamat principiul fundamental care duce la adevarata mantuire.

(Se cade sa remarcam contradictiile ireconciliabile dintre traditia apostolica consemnata in Noul Testament si traditia bisericeasca aflata in continua formare. Recent, papa Pius al VI-lea a declarat ca va propune bisericii invatatura ca Maria este “impreuna mantuitoare cu Fiul ei, Isus Christos”. ortodoxia insasi avea si ea in liturghie formula: “Prea sfanta nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pre noi.”)

Prin tezele sale, Luther s-a ridicat categoric impotriva unor institutii sacrosante ale Roman-catolicismului. El a negat faptul ca preotii ar avea privilegii si inzestrari superioare oamenilor de rand. A declarat ca toate juramintele depuse de calugari si calugarite sunt nebiblice si, prin urmare, fara valoare. Dupa parerea lui, ar fi fost mai bine sa fie desfintate toate schiturile si manastirile. A condamnat celibatul fortat impus preotilor, iar din totalul de sapte sacramente sustinute de biserica a declarat ca numai doua, Cina si Botezul, au valabilitate biblica si trebuie practicate. Luther insusi s-a casatorit si a dus o viata normala.

Flacara Reformei se lateste
Luther a intentionat initial o reformare a bisericii din interiorul ei, dar ideile lui au fost mult prea radicale pentru a nu declansa un conflict deschis cu “ierarhia” bisericii. In 1521, Luther a fost judecat inaintea Dietei Imperiale la {orms si excomunicat. Ce incepuse doar ca o miscare de reforma s-a transformat intr-o fractura care se latea cu trecerea fiecarei zi. Luther a luat bula de excomunicare trimisa de Papa Leo al X-lea si a ars-o pe treptele bisericii din {ittemberg impreuna cu o copie a legii canonice catolice. Indemnat de regele Carol al V-lea sa se dezica de ceea ce spusese, Luther a raspuns ca n-o va face decat atunci cand va fi convins de “marturia Scripturilor.”
Alti eruditi ai vremii au inceput sa i se alature lui Luther si sa lupte impotriva pretentiilor Bisericii Romano-Catolice. Filip Melanchthon, coleg cu Luther la Universitatea din {ittenberg a devenit ideologul miscarii reformate din Germania. Johanes Reuchlin din Heidelberg a amplificat capacitatea de exegeza a originalelor Noului Testament prin alcatuirea unor manuale de invatare a limbilor greaca si ebraica. Cunoasterea acestor limbi a ingaduit multor oameni din elita Europei sa citeasca Biblia in forma ei originala.

De la Johanes Tauler din Strasbourg s-a raspandit ideia unei “religii personale a inimii”, care a fost prelucrata de Luther in luminoasa lui doctrina despre “justificarea celui pacatos prin credinta mantuitoare”, nu prin faptele Legii sau prin faptele bune prescrise de biserica. Dorind sa se faca inteles mai usor de populatia Germaniei, Luther s-a apucat serios de lucru si a tradus Biblia in limba germana.

Reformatorii din alte tari si-au adus si ei contributia. Erasmus din Rotterdam a publicat Noul Testament in limba greaca si a raspandit multe din scrierile “parintilor bisericii” din primele trei secole ale erei crestine. Lefevre d’Etaples in Franta si Huldrych Zwingli in Elvetia au raspandit si ei in jur convingeri asemanatoare cu cele raspandite de Luther in Germania.

In Anglia, John Colet a initiat o lucrare de reforma din interiorul bisericii, facand ca biserica Angliei sa se indeparteze din ce in ce mai mult de biserica Romei.

John Calvin a facut Geneva primul oras din lume administrat de reformati, prototip al colectivitatilor Reformate si Presbiteriene de mai tarziu. Luther a deschis calea nu doar o serie de controverse teologice, ci si o cavalcada de miscari reformatoare care au zguduit intreaga Europa. “Reforma” a luat trei directii principale: “lutheranismul”, in Germania, Scandinavia si Europa centrala; “calvinismul”, in Elvetia, Franta, Olanda si Scotia; “anglicalismul”, in Anglia.

Intoarcerea la textul Bibliei si la invataturile Noului Testament despre “libertatea de constiinta” si despre “responsa-bilitatea individuala in fata justitiei divine” a dat frau liber fortelor sociale tinute pana atunci in robie de autoritatile eclesiastice.

In paralel cu lucrarile de innoire din crestinism s-a produs si “Renasterea”. Reinvatand propria lor valoare in ochii lui Dumnezeu, cetatenii Europei au inceput sa se emancipeze treptat si sa ceara mai multe drepturi si libertati din partea conducatorilor vremii.

“Este imposibil sa tii in robie un popor care cunoaste Biblia”, scria un filosof al secolului XIX si evolutia de dupa traducerea Bibliei in limbile vorbite de popoarele Europei adevereste cum nu se poate mai bine acest principiu.

Cum au ajuns reformatorii “protestanti”?
Numele de “protestanti” se trage dintr-o intamplare petrecuta in Dieta de la Spe]er. Ierarhii bisericii au hotarat atunci ca miscarea reformata pornita de Luther in Germania trebuie sa fie oprita si ca toti cetatenii tarii trebuie sa se intoarca sub autoritatea bisericii Romei. Minoritatea “lutherana” din Dieta a alcatuit si semnat un protest formal impotriva acelui edict. Lor li s-a dat pentru prima data in istorie numele de “protestanti.”

Chinurile nasterii au tinut pentru reformatori pana dupa razboiul de 30 de ani prin care Carol al V-lea a incercat sa mentina integritatea Imperiului Romano-Catolic si sa infranga opozitia care se ridicase din partea printilor din Germania si Franta. Prin tratatul de pace semnat la Augsburg in anul 1555, Carol al V-lea a fost obligat sa lase fiecarui “land” (stat) german libertatea de a alege intre Catolicism si Lutheranism. Religia statului era inca impusa de preferintele domnitorului local, dar tratatul a dat libertate populatiei de a se muta pe teritoriile in care functionau principiile crestine dictate de propria lor constiinta.

La inceput, autoritatile catolice nu si-au dat seama de intensitatea Reformei si au crezut-o doar inca una din miscarile sporadice de independenta. Foarte curand insa, Roma s-a vazut neputincioasa. Reforma se raspandea ca un foc de miriste de la o tara la alta. Biserica Catolica a incercat sa o contrabalanseze cu o miscare de reformare din interior. Intre 1545 si 1563, Conciliul de la Trent a lansat cateva edicte prin care se incerca corectarea abuzurilor si revenirea la stravechile doctrine evanghelice. Era insa prea putin si prea tarziu. Impinsa inainte de forte politice si culturale providentiale, Reforma a mers inainte.

Cea mai importanta incercare de contrareforma a fost “Societatea lui Isus”, cunoscuta in istorie sub numele de miscarea “iezuita.” Ea a debutat in 1534 cu Ignatiu de Lo]ola, un nobil spaniol care, dupa o cariera de soldat, a devenit calugar. Ordinul iezuitilor a fost recunoscut de Papa in anul 1540. O succesiune de papi foarte abili in diplomatie a inlaturat o mare parte din abuzurile care au cauzat declansarea Reformei si i-au micsorat efectul in tarile din sudul Europei.

Astazi, miscarea crestina din Europa de vest se afla in divizarea pe care a produs-o inghetarea tulburarilor de la sfarsitul secolului XVI.

Bisericile “fratilor”
Reforma a produs o intoarcere la textul si realitatile Noului Testament. Plini de entuziasm, credinciosii din bisericile reformate au abandonat “conventiile sociale anacronice si pagane” care-i imparteau in clerici si laici, in oameni de vita nobila si oameni din popor. In cautarea unei noi terminologii, au ales iarasi recomandarile facute de Domnul Isus in Matei 23:1-12:

“Atunci Isus, pe cand cuvanta gloatelor si ucenicilor Sai, a zis: “Carturarii si Fariseii sed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care va spun ei sa le paziti, paziti-le si faceti-le; dar dupa faptele lor sa nu faceti. Caci ei zic, dar nu fac. Ei leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat, si le pun pe umerii oamenilor. Astfel, isi fac filacteriile late, isi fac poalele vesmintelor cu ciucuri lungi (vezi si Marcu 12:38 – “carora le place sa umble in haine lungi, si sa le faca lumea plecaciuni in piete”); umbla dupa locurile dintai la ospete si dupa scaunele dintai in sinagogi; le place sa le faca oamenii plecaciuni prin piete si sa le zica: “Rabi! Rabi! Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti sunteti FRATI.” Si “Tata” (“parinte”) sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri. Sa nu va numiti “Dascali”; caci unul singur este Dascalul vostru: Christosul. Cel mai mare dintre voi sa fie slujitorul vostru. Oricine se va inalta, va fi smerit; si oricine se smereste, va fi inaltat.”

Persecutati si ucisi in masa de biserica catolica majoritara, acesti “frati elvetieni”, “frati moravieni”, etc., n-au putut fi infranti. Venise providential vremea anuntata profetic de Dumnezeu in cartea Apocalipsei 3:7-12; vremea renuntarii la ierarhiile eclesiastice, vremea marilor calatorii misionare, vremea triumfului evanghelic in tarile din nordul Europei si in Lumea Noua a continentului American.
“Ingerul bisericii din Filadelfia (tradus “Iubirea de frati” – filos=iubire, adelfos=frati) scrie-i: “Iata ce zice Cel Sfant, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:

“Stiu faptele tale: iata ca ti-am pus inainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate inchide, caci ai putina putere si ai pazit Cuvantul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. Iata ca iti dau din cei ce sunt in sinagoga Satanei, cari zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci mint; iata ca ii voi face sa vina sa se inchine la picioarele tale si sa stie ca te-am iubit. Fiindca ai pazit cuvantul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de ceasul incercarii, care are sa vina peste lumea intreaga, ca sa incerce pe locuitorii pamantului. Eu vin curand. Pastreaza ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa. Pe cel ce va birui, il voi face un stalp in templul Dumnezeului Meu, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, si Numele Meu cel nou. Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul”. Apoc. 3:7-13

EVALUARE

Privita retrospectiv, perioada Evului Mediu a demonstrat ca unirea dintre Stat si Biserica s-a dovedit dezastrouasa pentru ambele parti. Biserica si clericii au capatat statut preferential si subsidii generoase din partea Statului, dar odata cu ele au aparut si pretentiile Statului ca Biserica sa binecuvinteze toate “aventurile” politice. Statul s-a angajat sa nu promoveze in functii oficiale decat membrii ai Bisericii, dar aceasta a facut ca Biserica sa fie obligata sa accepte in sanul ei oameni cu abilitati politice, dar fara nici un fel de calitati spirituale. Mai mult, Statul si-a asumat sarcina de a extirpa orice invatatura sau miscare decretata de biserica drept pagana sau incorecta. Orice deviatie de la doctrinele oficiale au fost pedepsite cu o cruzime inimaginabila. Dezidentii au fost lichidati fara mila si categorisiti drept “impotrivitori fata de Christos, dusmani ai adevarului si ai vietii, aliati ai diavolului si partizani ai distrugerii.” (vezi anexa: “Marturii din vremea Reformei”)
“Reforma”, care a fost pe langa o miscare religioasa si una cu caracter economic si politic, a declansat procesul de separare dintre Stat si Biserica. Procesul s-a intins insa pe durata “razboiului de treizeci de ani”, iar in acele lupte au pierit nu mai putin de 15 milioane de oameni. Germaniei i-au trebuit apoi 200 de ani ca sa-si refaca numarul populatiei decimate in luptele fraticide.
Contrareforma declansata de Biserica Romano-Catolica nu a fost atat o lupta a ideilor, cat o campanie de represalii sangeroase. Ostile supuse scaunului papal au masacrat milioane de oameni in sudul Frantei si in alte teritorii plecate pe drumul Reformei. Rusinea acestor masacre a fost recunoscuta prin cererea publica de iertare rostita de Papa Paul in anul 1995. Cum ramane insa cu “infailibilitatea” papilor care au initiat si binecuvantat aceste crime?

Iata ce a spus Harnack, unul din istoricii Bisericii crestine contemporane, despre fiecare din cele trei mari ramuri ale Bisericii crestine:

Biserica Ortodoxa este crestinismul primitiv plus paginismul grec si oriental.
Biserica Romano-Catolica este crestinismul primitiv plus paginismul grec si roman.
Biserica Protestanta este incercarea de a elibera crestinismul primitiv pur de sub toate formele de paginism.”


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: