Home » II. Biserica Ortodoxa Rasariteana » 5. Oastea Domnului – Ioan Fulea

5. Oastea Domnului – Ioan Fulea

COMORI ÎNGROPATE… ŞI DEZGROPATE

Un scurt istoric al Familiei Creştine – Oastea Domnului – mişcare evanghelică de renaştere duhovnicească la o viaţă nouă în Domnul Isus Hristos

“«… Trebuie să vă naşteţi din nou…» (Ioan 3:7). Aceasta este cea dinţii cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului” (“Ce este Oastea Domnului” cd. V-a 1934, pag. 161, de preotul Iosif Trifa)

Culegere de texte de la Oastea Domnului, întocmite şi prezentate de IOAN FULEA

CUPRINS

Notă

Cuvânt înainte

Introducere

Capitolul 1. Preotul Iosif Trifa se întoarce la Dumnezeu prin citirea Bibliei

Capitolul 2. Înfiinţarea Oastei Domnului

Capitolul 3. Ce este Oastea Domnului

Capitolul 4. Mărturisiri despre Biblie

Capitolul 5. Răspândirea Oastei Domnului şi învăţăturile ei de bază

Capitolul 6. Adunările religioase de la Oastea Domnului

Capitolul 7. Cine este şi cine poate fi conducătorul Oastei Domnului

Capitolul 8. Primejdii pentru cei din Oastea Domnului

Capitolul 9. Oastea Domnului n-a făcut şi nu face compromisuri cu lumea şi cu păcatul

Capitolul 10. Alte suferinţe, prigoane, dureri: răpirea tipografiei

Capitolul 11. Bolile, suferinţele şi trecerea la Domnul a preotului Iosif Trifa

Capitolul 12. Respectul faţă de activitatea părintelui Iosif Trifa

Capitolul 13. Rezumat din articolele mai importante ale lui Iosif Trifa

Capitolul 14. Urmaşii duhovniceşti ai părintelui Iosif Trifa

NOTĂ

Lucrarea “Comori îngropate… şi dezgropate” este o compilare de texte din scrierile preotului Iosif Trifa şi a urmaşilor lui: Ioan Marini şi Traian Dorz.

Ioan Fulea a aranjat acest material în aşa fel încât el să evidenţieze aspectele mai importante din viaţa Oastei Domnului. El a insistat ca lucrarea să fie tipărită aşa cum a conceput-o, deşi stat articole sau idei care se repetă şi care nu respectă o anumită cronologie a evenimentelor. Se susţine că aceste repetiţii vor sublinia importanţa subiectelor prezentate. De asemenea s-a păstrat limbajul scrierilor din care s-a făcut compilarea, în ideea de a fi cât mai fidel autorului. S-a urmărit ca prin articolele şi scrierile prezentate să se sublinieze importanţa unor învăţături de la Oastea Domnului. Ioan Fulea şi-a luat responsabilitatea pentru acurateţea datelor din materialul prezentat.

Editura

CUVÂNT ÎNAINTE

“Comori duhovniceşti îngropate”. Aşa au fost denumite scrierile preotului ortodox Iosif Trifa. Ele stau ca nişte lucruri preţioase îngropate în foile şi cărţile sale, care au văzut lumina tiparului între anii 1922-1938, în oraşul Sibiu şi care, în prezent, nu se mai găsesc, sau dacă se găsesc, se găsesc foarte rar.

Aceste scrieri îşi au originea lor în Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie, pe care părintele Iosif Trifa l-a iubit foarte mult, l-a citit şi studiat cu dragoste şi rugăciune, sub călăuzirea Duhului Sfânt şi prin care s-a întors la Dumnezeu. (Foaia “Lumina Satelor” nr. 8 şi 37 din anul 1923)

Iată cum spune el că citea Biblia:

“Eu, de câte ori deschid Biblia şi citesc în ea, simt ceva tainic, ceva ceresc, simt ceva ce nu este din lumea aceasta, ci din patria mea de mâine. Când citesc în Biblie, sufletul meu parcă se simte în largul lui; respiră aer din ţara lui, bea apă din ţara lui, se hrăneşte cu pline din ţara lui Şi împreună cu sufletul meu, mă simt şi eu atras în patria mea de mâine, mă simt desprins de lumea aceasta şi ridicat în marea familie a cerului” (Foaia “Oastea Domnului” nr. 48/1931, pag. 3)

Când părintele Trifa a citit Biblia a treia oară, Duhul Sfânt a lucrat asupra lui şi s-a predat Domnului, devenind un copil al lui Dumnezeu. (Foaia “Vocea Domnului” nr. 43/1931, pag. 3)

“… Şi-a schimbat viaţa şi s-a hotătit să trăiască cu Hristos şi pentru Hristos”… (Foaia “Lumina Satelor” nr. 8 din anul 1923) Apoi dânsul a chemat şi pe alţii să facă acelaşi lucru.

Prin citirea scrierilor părintelui Trifa, sute de mii de oameni s-au întors la Dumnezeu, formând astfel mişcarea evanghelică de renaştere duhovnicească la o viaţă nouă în Domnul Hristos, denumită Oastea Domnului. Numele preotului Iosif Trifa este strâns legat de mişcarea Oastea Domnului – dânsul fiind iniţiatorul şi întemeietorul ei – aşa încât, când se vorbeşte de părintele Iosif Trifa, nu se poate să nu vorbim şi de Oastea Domnului şi când vorbim de Oastea Domnului, nu se poate să nu vorbim şi de părintele Trifa.

Cel ce scrie aceste rânduri este şi el un rod al acestor scrieri binecuvântate. Ele m-au adus la Biblie şi la mântuire, redându-mi viaţa pe care o pierdusem în necredinţa, în păcate şi în fărădelegi. De aceea le-am iubit foarte mult, le-am citit şi le-am cercetat cu deamănuntul. Prima dată le-am citit la data apariţiei lor şi de atunci şipână acum le-am citit şi le-am cercetat de mai multe ori, le-am conspectat, extrăgându-le de prin foi şi cârti şi îndemn şi pe alţii să facă la fel. După citirea acestor scrieri, întotdeauna am rămas cu o râvnă şi cu o dragoste mai mare de a cerceta Cuvântul Domnului şi de a-l pune în viaţă, trăindu-l.

De data aceasta, n-am făcut altceva decât le-am dezgropat, scoţându-le la iveală şi prezentându-le sub această formă de “Un scurt istoric al Familiei creştine Oastea Domnului, spre ştiinţa şi documentarea fraţilor şi surorilor de la Oaste şi a altor interesaţi. Am socotit potrivit să fac acest lucru, în primul rind pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu acelora care nu-l cunosc şi a răspândirii lucrării Lui pe pământ. Apoi, în al doilea rând, pentru a ajuta sufletele pierdute în păcate şi fărădelegi să-L afle pe Dumnezeu şi să cunoască Taina lui Dumnezeu, adică pe Isus Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:1-3). Aceasta pentru că „în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12).

Cunoaşterea lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, ne ajută să ne cunoaştem şi pe noi înşine, starea noastră păcătoasă departe de Dumnezeu şi rostul vieţii noastre pe acest pământ. După ce am început să-L cunoaştem pe Domnul, trebuie să-L primim (Ioan 1:12) în inima şi în viaţa noastră, să trăim cu El şi să rămânem în El ca o mlădiţă roditoare (Ioan 15:4) şi să aşteptăm venirea Lui, care este aproape (Iacov 5:7-8), sau trecerea noastră la el. Am crezut că ar fi o mare pagubă pentru credinţă, în general, şi mai ales pentru credincioşii din Oastea Domnului, ca astfel de scrieri duhovniceşti, prin care s-au întors la Domnul o mulţime de suflete, să fie îngropate în mormântul uitării, odată cu trecerea la Domnul a iubitului nostru părinte sufletesc, preotul Iosif Trifa. Tot în cărţile dânsului – părintele Trifa spune că: “unele din scrierile sale, le-a scris pe genunchi, rugându-se şi mulţumind Domnului cu lacrimi de bucurie duhovnicească”. Aşa s-a întâmplat şi cu mine, cercetându-le şi scriindu-le. O soră, care m-a ajutat la scris, a mărturisit acelaşi lucru. Şi am convingerea că şi cei care le vor mai citi după noi, vor primi şi vor avea din partea Domnului, aceleaşi simţăminte de dragoste în Domnul. Dragostea, pacea, bucuria mântuirii, rugăciunea şi lacrimile noastre s-au înfâlnit pe paginile acestor scrieri, dându-ne un îndemn şi o rivnă şi o dragoste mai mare pentru cauza şi lucrul Domnului.

Aici, în această scurtă prezentare a scrierilor de la Oastea Domnului, am extras numai o mică parte din ele, un mic rezumat din ce am socotit mai esenţial, din o altă lucrare mai mare şi mai amănunţită despre Oastea Domnului, a-ceastă lucrare a lui Dumnezeu, pe care a ridicat-o El în ţara noastră pentru vestirea împărăţiei Lui şi pentru a ridica şi ţine sus Cuvântul vieţii (Filipeni 2:16). Ţin însă să amintesc că această carte, fiind întocmită mai mult din citate şi articole din scrierile părintelui Trifa şi din scrierile urmaşilor săi duhovniceşti, unele din idei din textul acestora se repetă. Şi ca să nu se denatureze înţelesul articolului respectiv, am fost nevoit să le las în amândouă locurile. Mie nu mi-a fost greu să fac lucrul acesta, iar cititorului îi va fi de folos.

Mulţumim Domnului din toată fiinţa noastră şi pentru acest dar şi har deosebit, de care bunul nostru Dumnezeu ne-a învrednicit, pe lângă toate celelalte daruri ce ni le-a dat şi le primim de la El în fiecare zi şi în fiecare clipă fără ca noi să fim vrednici de nici una din ele. Toată mulţumirea, lauda şi slava se cuvine Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie! Amin.

Slăvit să fie Domnul!

IOAN FULEA noiembrie 1992

Sibiu

INTRODUCERE

Arătarea dragostei lui Dumnezeu

“Dumnezeu este Dragoste” (1 Ioan 4:9-16)

După căderea în păcat a omenirii, Dumnezeu, în marea Lui iubire, care a avut-o faţă de lume (Ioan 3:16) şi faţă de omenirea decăzută – în decursul veacurilor – a chemat mereu pe oameni la El, prin diferite mijloace şi înştiinţări, în care s-a folosit mai întâi de prooroci, de la care ne-au rămas scrierile Vechiului Testament.

La împlinirea vremii, dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi mai întâi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 4:10) şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi. Viaţa Domnului Isus şi activitatea Sa pământească, precum şi a celor mai apropiaţi urmaşi ai Lui, ne-au rămas scrise în cele patru Evanghelii din Noul Testament. Această Veste Bună, a fost dusă mai departe de primii creştini, mai întâi la poporul lui Israel, apoi şi la celelalte neamuri prin apostolul Pavel, care a fost numit şi apostolul neamurilor. Aceste lucruri ne-au rămas scrise în cartea Faptele Apostolilor şi în epistolele apostolului Pavel din Noul Testament.

Toate aceste scrieri, împreună cu altele, formează scrierile Noului Testament, care împreună cu ale Vechiului Testament, formează Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu: Biblia sau Sfânta Scriptură.

De la venirea Domnului Isus şi până în prezent, Dumnezeu, prin Domnul Isus şi prin Duhul Său cel Sfânt, i-a trezit pe anumiţi oameni aleşi ai Săi, din diferite popoare, pe care i-a folosit pentru chemarea sufletelor din păcate, afară din tabăra lumii la El (Evrei 13:13). Aceşti aleşi ai Domnului, din diferite popoare, în care i-a ridicat El, prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin lucrarea făcută de El prin Duhul Sfânt, au iniţiat anumite lucrări de trezire sufletească, în ţările şi popoarele în care au trăit. Un astfel de ales al Domnului, din poporul român, a fost şi preotul ortodox Iosif Trifa şi o astfel de mişcare de trezire sufletească din somnul păcatelor şi al morţii, a fost şi este şi Oastea Domnului, lucrare spirituală iniţiată şi întemeiată de preotul Iosif Trifa.

Apare Oastea Domnului

Ţara şi poporul nostru – pe lângă celelalte lucrări ale lui Dumnezeu – a cunoscut şi ea o astfel de lucrare denumită Oastea Domnului. Această lucrare evanghelică a luat fiinţă în anul 1923, în oraşul Sibiu, în biserica ortodoxă română, din iniţiativa preotului Iosif Trifa, care în câţiva ani a fost extinsă aproape în toate oraşele şi satele ţării noastre şi chiar în ţările vecine printre românii de acolo: Iugoslavia, Ungaria, Germania şi chiar şi în America. Domnul a binecuvântat lucrarea Sa şi, în decurs de 10-12 ani, numărul membrilor ei a trecut peste 300.000 şi, în continuare, numărul lor a crescut mereu.

La începutul primului an de existenţă, mişcarea s-a lansat ca o simplă chemare de luptă cu caracter evanghelic, împotriva sudalmelor şi a beţiei.

În cursul aceluias an (1923), după ce iniţiatorul mişcării s-a întors la Dumnezeu, această lucrare s-a transformat într-o mişcare de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu şi de pătrundere în adâncimile sufleteşti ale oamenilor, de reformare a vieţii decăzute şi de instaurare a principiilor înalte creştine în viaţa oamenilor, devenind o mişcare de înviorare sufletească -duhovnicească – în biserica ortodoxă română. Ea este una din lucrările lui Dumnezeu pe pământ, care lucrează la vestirea şi răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Această lucrare din inima oamenilor se făcea prin cunoaşterea şi primirea (Filipeni 3:7-10) îndeaproape a vieţii celei mai desăvârsite fiinţe pe care a cunoscut-o pământ ui nostru vreodată, a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, care nevinovat fiind, S-a lăsat de bună voie să fie răstignit pentru mântuirea celor păcătoşi, dând astfel dovada unei iubiri nemărginite faţă de oameni şi un exemplu vrednic de urmat pentru cei care-L iubesc şi vor să-I poarte Numele.

El însuşi ne-a îndemnat la această urmare prin cuvintele: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă pentru sufletele voastre, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11:28-30).

Membrii Oastei Domnului an fost numiţi ostaşi ai Domnului

Denumirea de ostaş în Oastea Domnului nu este o noutate. Este o denumire luată din Sfintele Scripturi. Mântuitorul a spus că: „Împărăţia lui Dumnezeu e o luptă şi cine se luptă pune mâna pe ea” (Matei 11:12). E o luptă cu noi înşine, cu firea din noi, cu păcatul. Ostaş al Domnului poate fi orice creştin luptător şi biruitor asupra ispitelor şi păcatului şi face parte din marea Oaste a Domnului Isus Biruitorul şi Mântuitorul. Iată ce spune iniţiatorul Oastei Domnului, părintele Iosif Trifa, despre aceasta:

Oastea Domnului nu e o mişcare numai contra beţiilor şi înjurăturilor, ci e o mişcare contru tuturor patimilor rele, pentru că orice patimă rea este un fel de beţie. Lupta noastră s-a îndreptat mai ales contra beţiei şi sudalmei, după ce mai ales aceste două patimi fac cele mai mari stricăciuni în viaţa trupească şi sufletească a poporului nostru. Oastea Domnului este o mişcare de pătrundere în adâncimile sufleteşti ale omului pentru a înţărca răul de la izvor şi a pomi binele şi îndreptarea tot de la izvorul puterii şi îndreptării, care este Isus Mântuitorul… În semnul acesta şi-a început lupta Oastea Domnului şi Domnul a binecuvântat lucrarea Lui (“Ce este, Oastea Domnului” ed. V-a 1934, pag. 4-5)

Capitolul 1

PREOTUL IOSIF TRIFA SE ÎNTOARCE LA DUMNEZEU PRIN CITIREA BIBLIEI

Date biografice

Iosif Trifa s-a născut la data de 5 martie 1888 în localitatea Certeje, judeţul Turda, într-o familie modestă. De mic copil a intrat în şcoala suferinţelor care nu l-au mai părăsit întreaga viaţă. La vârsta de doi ani se îmbolnăveşte grav, timp de un an de zile, aşa încât, după convalescenţă, a trebuit să înveţe să meargă. La vârsta de şapte ani, fiind cu mama lui în grajd, asistă la moartea acesteia, iar el scapă ca prin minune.

Cei patru ani de scoală elementară i-a făcut într-o comună vecină, la depărtare de opt kilometri, în fiecare zi, indiferent de intemperiile vremii, copilul Iosif străbătea această distanţă pe jos. Şcoala medie a făcut-o la gimnaziul de la Beiuş, unde a stat în gazdă la nişte femei sărace, hrănindu-se tot timpul cu alimente aduse de acasă. Datorită frigului pe care l-a îndurat în timpul studiilor gimnaziale, s-a îmbolnăvit de reumatism, aşa încât a trebuit să se trateze la băile Bazna ca să poată umbla.

A studiat teologia la Academia Teologică din Sibiu (1906-1910), iar după terminarea studiilor teologice, a fost numit preot la Vidra de sus, judeţul Turda (1911-1920). S-a căsătorit cu Iulia Iancu (nepoată a lui Avram Iancu) în 1911, şi după şapte ani de convieţuire soţia părintelui Trifa moare. Tot în această perioadă au murit trei copii ai familiei Iosif Trifa.

După moartea soţiei, el a rămas cu un copil de doi ani. După nouă ani de preoţie, este numit protopop şi s-a mutat în oraşul Câmpeni, unde a stat mai puţin de un an de zile (1920). În anul 1921 s-a mutat la Sibiu până la sfârşitul vieţii sale -12 februarie 1938.

Întoarcerea la o viaţă nouă

Întoarcerea la o viaţă nouă, în Domnul Isus Hristos, a fost un rod al Cuvântului lui Dumnezeu.

Deşi părintele Iosif Trifa a citit Biblia în anii cât a fost student la teologie nu a înţseles-o şi Cuvântul lui Dumnezeu nu a lucrat la transformarea lui, aşa cum va mărturisi mai târziu.

El a început să citească Biblia cu seriozitate după zece ani de slujire ca preot. Citirea Bibliei a început să facă lumină în viaţa lui. Iată mărturisirea părintelui Trifa desprea acest fapt:

Cele două luni de zile (iunie şi iulie 1923) le-am petrecut la ţară, în citirea şi adâncirea Scripturilor şi acum mă întorc la această gazetă mai hotărât pentru Hristos şi pentru vestirea Evangheliei Lui Mă întorc la Sibiu schimbat, adică mă întorc hotărât să trăiesc pentru Hristos şi să-i ajut şi pe alţii să meargă pe această cale de îndreptare şi de mântuire sufletească. (Foaia “Lumia Satelor” nr. 37/1923)

Motivul mutării părintelui Trifa la Sibiu a fost numirea lui de către Mitropolitul Bălan (1921) redactor la gazeta “Lumina Satelor”. Gazeta “Lumina Satelor” era organul de presă al Mitropoliei Sibiului, în această perioadă, el a început să citească Biblia cu ochii spirituali, găsind mari comori în ea. El mărturiseşte că, în măsura în care a crescut duhovniceşte, a gustat tot mai mult din mierea duhovnicească a Sfintei Scripturi. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 43/1931, pag. 4)

Dovada schimbării vieţii lui Iosif Trifa este faptul că va mărturisi mereu despre modul în care Dumnezeu i-a schimbat viaţa, prin citirea Bibliei. El vorbeşte despre mântuire ca despre un mare dar, o mare comoară pe care a primit-o de la Dumnezeu şi pe care trebuie să o facă cunoscută şi la alţii. Spre sfârşitul anului 1923, el mărturisea:

Eu nu mă ruşinez să spun că m-am schimbat, după ce m-am hotărât să trăiesc cu Hristos. O, ce minunate schimbări s-au făcut în sufletul meu după ce m-am hotărât să trăiesc aşa cum spune Evanghelia … Şi o, ce uşurare am de când m-am hotărât pentru Hristos. De atunci i-am încredinţat Domnului toate gândurile mele, toate îngrijorările mele, toate frământările şi toate lipsurile mele. De atunci eu mă ţin de El şi El are grijă de mine… O, ce bucurie mare, ce bucurie deplină (Ioan 16:24) am de când m-am hotărât să ies din păcate şi să trăiesc cu Hristos. N-aş da această bucurie pe toţi banii şi pe toate bogăţiile din această lume… (Foaia “Lumina Satelor” nr. 46/1923,

Pag.1)

Necazurile l-au condus pe Iosif Trifa mai aproape de Dumnezeu şi l-au ajutat să înţeleagă mai mult suferinţele lui Isus Hristos. El va mărturisi că mereu a fost nemulţumit de stările prin care trecea, în anul 1923 a făcut o vizită la Ierusalim şi mărturiseşte că, vizitând locurile pe unde a umblat Mântuitorul, cel mai mult a fost impresionat de Drumul Crucii (Via Dolorosa). El şi-a amintit de Simeon care nu-L cunoştea pe Domnul Isus ca Mântuitor, dar cu toate acestea el a purtat crucea Mântuitorului. Simeon a fost martorul răstignirii Mântuitorului, fapt care a condus la mântuirea lui. Simeon s-a întors acasă, mărturisindu-L pe Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Iosif Trifa mărturiseşte că a îngenuncheat şi s-a rugat pe acele locuri, aducându-şi aminte că şi el era odată ca Simeon, fără a-L cunoaşte pe Isus ca Mântuitor. Dar Domnul i-a ieşit în cale cu o cruce şi i-a aşezat-o pe umeri. El a vrut să arunce crucea suferinţelor de pe umeri, dar a înţeles că necazurile au făcuj ca el să-L cunoască pe Domnul, ca Mântuitor personal. El s-a rugat pe Via Dolorosa, de la Ierusalim, ca Dumnezeu să-l ajute să înţeleagă că numai aşa va găsi odihna pentru sufletul lui (Matei 11:29-30).

Iosif Trifa compară încercările din viaţa lui cu furtuna. El aminteşte textul biblic care spune: “Iată Domnul vine ca o furtună” (Isaia 28:2). El precizează că uneori vânturile sunt reci şi puternice, alte ori doar o adiere şi de multe ori sunt adevărate furtuni care scot arbori din rădăcini şi mătură totul. Vântul ceresc este la fel. El suflă când într-un fel când în altul. Scopul este ca oamenii să se trezească. Unii se trezesc doar la adierea vântului, pentru alţii este necesar un vânt mai puternic, şi nu puţini sunt aceia care au nevoie de furtuni ca să-i trezească.

Iosif Trifa mărturiseşte că şi pentru el a fost nevoie de furtuna Duhului Sfânt pentru a fi trezit la viaţă. Mulţi ani Duhul Sfânt suflase ca o adiere dar a fost în zadar, în cele din urmă, vântul a suflat ca un uragan, era “furtuna Domnului” (Isaia 28:2) care i-a răsturnat casa, i-a îngropat soţia şi trei copii şi i-a răsturnat gândurile lumeşti şi toate planurile lui. Această furtună năpraznică nu striga altceva decât că preotul avea nevoie de naşterea din nou.

Amintindu-şi de aceste clipe el spune:

Parcă şi acum aud vuietul lui. O, cum vâjâia prin sufletul meu acest vânt ceresc! Eu, însă, la început nu l-am înţeles, îi auzeam glasul dar nu înţelegeam. Dumnezeu era în acest vânt dar eu nu înţelegeam acest lucru. Viforul ceresc îmi striga mereu: tu trebuie să te naşti din nou, dar eu – ca bietul Nicodim – nu înţelegeam acest grai ceresc. Pe urmă vântul a trecut într-o audiere plăcută. Crivăţul s-a schimbat într-un vânt cald care aducea cuvintele Lui: Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi… (Matei 11:28).

O, slăvite vânt ceresc! Eu binecuvintez azi furtuna Ta şi viforul Tău. O, nenorocitul de mine, eu cârteam împotriva asprimii Tale, dar astăzi îmi dau seama că tocmai acest vifor a fost poate cea mai binecu-vântată parte din viaţa mea. Omul meu cel vechi făcuse rădăcini afit de puternice, încât a trebuit să vină furtuna să-l smulgă. Slăvit să fii deapu-ruri, o, binecuvântat vânt ceresc! Viforul Tău ne-a adus la picioarele crucii Tale…

(“Vântul cel ceresc”, 1936, pag. 17-19)

Mărturisirea întoarcerii

Multe din articolele şi din scrierile lui Iosif Trifa sunt mărturisiri ale lucrării de salvare pe care Dumnezeu a realizat-o în viaţa lui. În toate scrierile lui, el binecuvintează clipa când L-a întâlnit pe Mântuitorul şi de asemenea binecuvântarea legăturii cu El.

În lucrarea “Fiul Pierdut”, vorbeşte de faptul că ideea centrală a pildei cu fiul pierdut este dragostea şi iertarea Tatălui Ceresc. Dragostea Tatălui a condus la salvarea fiului pierdut. Autorul mărturiseşte că şi el a fost un fiu pierdut. Ceea ce scrie el despre faptul că Dumnezeu iartă şi primeşte pe oricine, a fost experimentat mai întâi în viaţa lui.

Ajunsesem şi eu la marginea prăpastiei. Dar m-am întors acasă, şi Tatăl îndată m-a iertat. Tatăl m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, mi-a dăruit iertarea când eu eram mai prăpădit şi mai ticălos… (“Fiul pierdut”, 1937, pag. 62)

Lucrarea subliniază dorinţa autorului de a rămâne îngenuncheat la picioarele crucii ca să poată avea mereu pacea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt dovezile unei legături reale cu Mântuitorul, a unei lucrări binecuvântate pe care El a realizat-o în viaţa slujitorului Lui.

Rugăciunile lui Iosif Trifa sunt o dovadă a modului în care Dumnezeu a lucrat în viaţa lui, şi a dorinţei lui de slujire. El îi este recunoscător lui Dumnezeu, pentru binecuvântarea ce a avut-o de a-L cunoaşte pe El. El este pătruns de dorinţa ca şi alţii, să-L cunoască pe El.

Iată câteva gânduri de rugăciune, din Calendarul Oastei Domnului:

Prea dulcele meu, Isuse, Cel răstignit pentru mine şi mântuirea mea! Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să Te aflu şi să Te cunosc, îţi mulţumesc că tiu m-ai lăsat să intru în mormânt mai înainte de a Te întâlni. Îţi mulţumesc că m-ai scăpat de cea mai mare nenorocire ce poate da peste un pământean: nenorocirea de a nu Te cunoaşte. O, iartă-mă pentru anii pe care i-am petrecut fără a Te cunoaşte cu adevărat… Eu Te rog, Isuse dulce, pentru orice suflet care nu Te cunoaşte pe Tine. Eu te rog şi pentru cititorul sau ascultătorul acestor rânduri, dacă nu Te cunoaşte, apleacă-l şi pe el la picioarele crucii Tale, pentru ca nimeni să nu intre în pământ, înainte de a gusta din dragostea şi pacea Ta, din bucuria şi mântuirea Ta. Amin. (Calendarul Oastei Domnului /1993, pag. 38)

Credinţa în Hristos cel Viu

Din cele relatate despre Iosif Trifa, am putut vedea împrejurările în care s-a întors la Domnul, precum şi bucuria mântuirii pe care a simţit-o, după ce a început să trăiască o viaţă nouă şi vie cu Domnul Isus Hristos. Multe sunt predicile şi articolele pe care le scrie el despre această bucurie a mântuirii, despre lucrarea pe care a făcut-o Mântuitorul în viaţa lui.

Prezentăm în continuare un rezumat din articolul pe care l-a intitulat: “Crezi tu în Isus Hristos care umblă cu tine, te cârmuieşte şi vorbeşte cu tine?” El arăta că praznicul învierii este praznicul bucuriei iar faptul că Domnul Isus a înviat, ne-a dat şi nouă arvuna vieţii. Faptul că Isus a înviat, aceasta înseamnă că El este cu noi zilnic. Bucuria învierii pentru părintele Trifa era bucuria prezentei lui Isus, zilnic, în viaţa lui.

El spune că la şcoală a învăţat despre un Isus al istoriei şi văzut în lumina istoriei. La teologie a aprofundat învăţătura despre învierea lui Isus Hristos dar nici de acolo nu a ieşit cu un Isus al lui. Iată cum mărturiseşte el întâlnirea cu Hristosul cel Viu:

Eu L-am aflat pe Domnul numai atunci când mi-a arătat mie ca să mă încredinţeze că este viu şi că petrece cu mine. În izbelistile şi în furtunile vieţii, Domnul mi-a arătat mereu şi m-a încredinţat mereu despre învierea Lui, până în clipa când am înţeles că El este viu, că El este Mântuitorul meu, că El bate la uşa inimii mele şi vrea să petreacă cu mine. Eu cred în învierea Domnului nu numai pentru dovezile ce mi le aduce Scriptura şi natura, ci pentru că El însuşi mi-a arătat şi m-a încredinţat că este viu şi că lucrează în sufletul meu.

Cele menţionate îl fac pe Iosif Trifa să afirme că pentru el, cuvintele Domnului: “Iată Eu sunt cu voi” sunt tot atât de scumpe ca şi “Hristos a înviat!” El subliniază faptul că Isus cel Viu străbate şi astăzi drumuri, din sat în sat, din oraş în oraş şi bate la uşa inimilor.

Iată cum conchide autorul articolul lui:

De ziua învierii, eu te întreb deci, iubite cititorule: crezi tu în Isus cel înviat care petrece cu tine, umblă cu tine, vorbeşte cu tine, te cârmuieşte? Dacă nu crezi în acest Isus, bucuria ta de Paşti nu este deplină şi adevărată. Isus a spus înainte de a pleca la Tatăl: “Iată că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28:20). Eu te întreb deci, este Isus cu tine sau mai bine zis eşti tu cu El? Să-L primim pe Isus cel înviat în inima şi-n viaţa noastră, căci fără această primire, învierea nu are nici un preţ pentru sufletele noastre. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 5/1931, pag 1)

Convertirea părintelui Iosif Trifa conduce la neînţelegeri în Oastea Domnului

Preotul Iosif Trifa a fost chemat la Sibiu de la Câmpeni, de către Mitropolitul Bisericii Ortodoxe de Ardeal şi i-a încredinţat editarea revistei (foaia “Lumina Satelor”). Această aşa numită foaie avea scopul de a întări Biserica Ortodoxă şi a lupta împotriva catolicismului. Faptul că la această editură a venit Iosif Trifa, care mărturisea convertirea lui, foaia “Lumina Satelor” a început să lupte pentru o viaţă curată şi după voia lui Dumnezeu.

Sigur că modul în care scria Iosif Trifa articolele şi în care vorbea despre viaţa de curăţenie spirituală făcea ca în sânul ortodoxismului să apară o mişcare, lucru care i-a determinat pe cei din fruntea bisericii, prin nişte statute ale Oastei Domnului, să stăvilească posibilitatea de extindere a Oastei Domnului şi de manifestare a ei.

Iată cum vede Iosif Trifa Oastea Domnului şi misiunea ei:

Nu doresc altceva decât o Oaste care să se poată război cu păcatul, chiar dacă acest păcat a ajuns la uşa bisericii. Să se lase Oastei voluntariatul şi libertatea ei de luptă necruţătoare împotriva păcatului, pentru ca să ne putem bucura de o biserică “curată şi fără pată” (Efeseni 5:27). (“Isus Biruitorul” nr. 46/1936)

Sigur că, ceea ce cerea Iosif Trifa şi cei doritori de o viaţă spirituală mai adâncă, însemna ca Biserica Ortodoxă să scape frâul din mâini şi o parte din membrii ei să se manifeste numai în supunere faţă de Dumnezeu.

Mitropolitul Ardealului din acea vreme a pretins că el i-a încredinţat slujba părintelui Iosif Trifa de a lucra pentru foaia “Lumina Satelor”, prin care s-a înfiinţat Oastea Domnului şi, deci, iniţiativa îi aparţine lui iar Oastea trebuie să lucreze potrivit cu statutul ei de funcţionare. Era greu însă să ţii un om născut din Dumnezeu, care ardea pentru o viaţă curată, în graniţile unui statut. Iosif Trifa a editat şi foaia “Isus Biruitorul” fără aprobarea mitropolitului.

Datorită modului în care Iosif Trifa a acţionat, a fost sancţionat de către Biserica Ortodoxă, prin retragerea dreptului de a mai fi preot. Problema mare nu era statutul Oastei Domnului, ci teama că lucrarea Oastei Domnului va lua direcţii care nu vor putea fi controlate.

În anul 1937, Iosif Trifa este înştiinţat şi de Patriarhie că nu mai este preot, deşi el a arătat Patriarhului că nu este împotriva bisericii. El nu era contra unei instituţii, ci contra păcatului. Ca slujitor al lui Dumnezeu el era pentru o viaţă de ascultare, de evlavie.

Cum a reacţionat Iosif Trifa la toate acestea? Aşa cum a făcut-o întotdeauna. O expresie a atitudinii sale o avem şi într-o predică ţinută în ziua de Rusalii:

Fraţilor, eu nu sunt şi nu am fost niciodată contra bisericii. Şi nu am greşit cu nimic contra învăţăturilor şi dogmelor bisericii. Eu am luptat ca să avem biserica cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată. Să avem biserica primilor creştini Eu sunt contra statutelor făcute printr-o înţelegere care distruge voluntariatul şi fiinţa Oastei şi stinge marea înviorare duhovnicească, ce s-a pornit în ţara aceasta. Nu am fost împotriva unei înţelegeri. Să se revină la Oastea cea dinfii, să se pună punct la toate chestiunile care privesc bunul mers al lucrării şi atunci liniştea Oastei va veni… (“Ecoul” nr. 5/1937, pag. 4)

Noi vom mai reveni asupra acestor probleme la capitolul “Primejdii pentru Oastea Domnului”, dar credem că se poate înţelege ce anume deranja pe mai marii Bisericii Ortodoxe, referitor la Iosif Trifa.

Capitolul 2

ÎNFIINŢAREA CASTEI DOMNULUI

Înfiinţarea Oastei Domnului a fost un proces mai îndelungat, care include în el chemarea ca redactor la foaia “Lumina Satelor” a unui preot care citea Sfânta Scriptură cu dorinţa ca, prin Cuvântul ei, Dumnezeu să-i vorbească; acest preot a fost Iosif Trifa.

Noi am precizat, în capitolul precedent, că el a ajuns la convertire prin citirea Sfintelor Scripturi şi datorită încercărilor prin care Dumnezeu l-a trecut.

Citirea Cuvântului lui Dumnezeu îl face pe Iosif Trifa conştient de răspunderea Iui de preot

El mărturiseşte că ori de câte ori citea din cartea proorocului Isaia, ră-mânea ruşinat în faţa unor afirmaţii pe care le făcea Cuvântul lui Dumnezeu: “Taft păstorii lui Israel sunt orbi, fără pricepere (…) aiurează, stau tolăniţi şi le place să doarmă” (Isaia 56:10). El a înţeles că această afirmaţie i se adresează şi lui şi se simţea în faţa judecăţii lui Dumnezeu. S-a rugat ca Dumnezeu să-l trezească şi să intre cu adevărat în lucrul Său. În această trezire la lucru, făcută de Duhul lui Dumnezeu, îşi are originea Oastea Domnului.

Astfel s-a format Oastea Domnului, ca o trezire la lucru. Preoţi şi mireni ne-am trezit din toate părţile şi am pus mâna pe “plug” sau pe “sapă”, pe lucru. Au început să scârfiie “plugurile” şi s-a pornit o mareplugărie duhovnicească, pe întinsul acestei ţări Departe de mine gândul de-a mă lăuda, căci numai acela se poate lăuda pe care-l laudă Domnul. Sunt un om slab şi nevoiaş şi trupeşte şi sufleteşte. N-am chemat pe nimeni să calce pe urmele mele, cum zice apostolul Pavel, ci pe toţi i-am chemat să păşească pe urmele Domnului, spre Golgota. (“Munca şi Lenea”, 1936, pag. 26-27)

Responsabilitatea de preot, îngrijitor de suflete i-a adus lui Iosif Trifa neliniştea şi frământarea sufletească. El vede în această slujbă răspunderea pe care o prezintă proorocul Ezechiel:

Fiul omului, vorbeşte copiilor poporului tău şi spune-le: Ctnd voi aduce sabia peste vreo ţară şi poporul ţării va hui din mijlocul lui pe un om oarecare, şi-l va pune ca străjer, dacă omul acela va vedea venind sabia asupra ţării, va suna din trâmbiţă şi va da de ştire poporului, şi dacă cel ce va auzi sunetul trâmbiţei nu se va feri şi va veni sabia şi-l va prinde, sângele lui să cadă asupra capului lui; dar dacă se va feri, îşi va scăpa viaţa. Dar dacă străjerul va vedea venind sabia şi nu va suna din trâmbiţă, şi dacă poporul nu va fi înştiinţat şi va veni sabia şi va răpi viaţa vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii hii, dar voi cere sângele lui din mâna străjeruhil Acum, dar, fiul omului, te-am pus străjer peste casa hii Israel Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea lui cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel? (Ezechiel 33:1-11).

Iosif Trifa găsea linişte numai atunci când îşi făcea slujba de străjer. El era conştient de faptul că misiunea lui este să fie un aducător de suflete la Mântuitorul. Oastea Domnului s-a născut din această dorinţă de a-i chema pe oameni la Hristos.

Iosif Trifa scria: “Domnul m-a chemat de la ţară, unde am slujit ca preot zece ani, şi m-a aşezat aici la Sibiu, să suflu din trâmbiţă în faţa primejdiei”

El vedea fiinţa umană într-un mare război sufletesc. Iată cum este prezentată această luptă.

Niciodată parcă n-a fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi. Satana e parcă azi – aşa cum bine zice apostolul Pavel – dumnezeul veacului acestuia, care a orbit mintea oamenilor să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos (2 Corinteni 4:4). El domneşte în întunericul acestei lumi (Efeseni 6:12). Se pare că iadul cu toate relele lui s-a slobozit la atac prin această lume. În mijlocul acestor stricăciuni sufleteşti, ne trebuie o mişcare de întoarcere la Dumnezeu, ne trebuie o ofensivă şi o luptă împotriva vrăjmaşului -Diavolul. Oastea Domnului este şi ea o astfel de mişcare. (“Intraţi în Oastea Domnului” ed. IV-a, pag. 3-4)

Aşa cum am afirmat, fiinţa părintelui Trifa era frământată de gândul de a face ceva pentru a îmbunătăţi situaţia sufletelor, care erau prada întunericului şi necunoaşterii.

Iosif Trifa a împletit gândurile lui cu rugăciunea şi practica, în diferite ocazii, când oamenii, în manifestările lor depăşeau ceea ce însemna standardul creştin şi se manifestau ca nişte păgmi, el povesteşte de modul în care s-a rugat în pragul Anului Nou 1923, ca Dumnezeu să vină în ajutor, În această luptă împotriva păcatului, în articolul pe care l-a scris pentru Anul Nou în foaia “Lumina Satelor” i-a chemat pe creştini la luptă împotriva păcatului.

În mai multe scrieri, el îşi va aminti despre modul cum a început lucrarea la Oastea Domnului. Iată încă una din aceste mărturisiri. Prezentăm mai jos un rezumat din ceea ce s-a publicat mai târziu în foaia “Ostaşul Domnului” nr. 3-4,1935.

În preajma anului 1923, preotul Trifa îşi făcea un bilanţ al activităţii de zece ani de preoţie şi un an de zile ca redactor la foaia “Lumina Satelor”. El se gândea că, după unsprezece ani de strigare, nu avea ce roade să privească. Era noaptea târziu şi pe sub fereastra lui a trecut un grup de oameni în stare de ebrietate, ceea ce a făcut ca durerea să crească şi mai mult în fiinţa părintelui. A îngenuncheat şi s-a rugat Domnului ca în anul care vine să-l ajute să lucreze cu mai multă izbândă. În articolul pe care l-a scris pentru Anul Nou în foaia “Lumina Satelor” îi cheamă pe oameni să lupte împotriva beţiei şi a înjurăturilor. Articolul chema ca fiecare să iscălească o declaraţie că se angajează să lupte împotriva păcatului. Acesta a fost un început la ceea ce s-a numit mai târziu Oastea Domnului.

Din cele menţionate până în prezent, putem spune că această lucrare evanghelică Oastea Domnului a luat fiinţă în anul 1923, în oraşul Sibiu, în Biserica Ortodoxă Română, din iniţiativa părintelui Iosif Trifa, care în câţiva ani a fost extinsă aproape în toate satele şi oraşele ţării noastre şi chiar în ţările vecine, prin românii din: Iugoslavia, Ungaria, Germania şi printre români din America. Domnul i-a binecuvântat lucrarea Sa, şi în decurs de 10-12 ani, numărul ostaşilor a crescut peste trei sute de mii. La începutul primilor ani de existenţă lucrarea s-a lansat ca o simplă chemare la luptă cu caracter evanghelic, împotriva înjurăturilor şi a beţiei, în cursul aceluiaş an 1923, după ce Iosif Trifa s-a întors la Domnul, lucrarea s-a transformat într-o mişcare de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu şi de refacere a vieţii oamenilor îndepărtaţi de Dumnezeu. Lucrarea, deci, îşi propunea instaurarea principiilor înalte creştine în viaţa oamenilor, devenind o mişcare de înviorare duhovnicească în Biserica Ortodoxă. Această lucrare se face prin propovădui-rea şi cunoaşterea lucrării de salvare, înfăptuită de Isus Hristos. Mântuitorul ne cheamă ia această mare binecuvântare: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, fi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11:28-30).

Prin lucrarea Oastei Domnului au fost multe suflete care au aflat odihna sufletească prin acceptarea Mântuitorului. La rândul lor ei au mărturisit că a fi la “jugul lui Hristos” înseamnă binecuvântare.

În felul acesta s-a răspândit lucrarea la Oastea Domnului: atât prin scrierile părintelui Iosif Trifa cât şi prin mărturisirile celor ce s-au înrolat în această mişcare.

Preotul Iosif Trifa – părintele nostru sufletesc

Cel care scrie aceste rânduri poate afirma că L-a cunoscut pe Dumnezeu, prin scrierile părintelui Iosif Trifa.

Ca mine pot mărturisi – şi chiar au şi mărturisit – lucrul acesta sute de mii de suflete din ţara noastră şi chiar de peste hotare.

De aceea, în cele spuse până acum, precum şi în cele ce vor mai urma, am întrebuinţat cuvântul acesta de “părinte”, când m-am referit la preotul Iosif Trifa.

Pentru noi, cei din Oaste, omul de care s-a folosit Dumnezeu pentru întoarcerea noastră la Domnul, după cum am mai arătat mai înainte, a fost părintele Iosif Trifa.

După Dumnezeu, care este în primul rând Tatăl şi Părintele nostru Cei dintâi, Cel de la început, Cel veşnic, Părintele nostru Cel ceresc – preotul Trifa – este pentru noi părintele nostru pământesc-duhovnicesc, prin care ne-am întors la Dumnezeu. De aceea îl numim “părinte”, când vorbim despre dânsul.

Aceasta nu este numai o vorbă goală lipsită de înţeles, pe care oamenii o pronunţă şi o spun în general preoţilor. Iosif Trifa este chiar “părintele” nostru duhovnicesc, nu pentru că el a fost preot, ci pentru că prin el ne-am născut din nou, prin Isus Hristos, prin Evanghelie.

Socotim că nu greşim în această privinţă, deoarece el este acela, care prin cuvântul, scrisul său şi prin pilda vieţii sale, a contribuit la naşterea noastră din nou, la naşterea noastră din Dumnezeu.

În măsura în care îngăduie Dumnezeu, în lucrarea aceasta de chemare la mântuire, contribuie, într-o oarecare măsură, şi credincioşii, slujitorii Domnului, prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, care sunt socotiţi împreună lucrători cu Dumnezeu (1 Corinteni 3:5-9).

Cel care face această lucrare – bineînţeles prin lucrarea Duhului Sfânt -contribuie în felul acesta la naşterea din nou a sufletului. El este considerat ca “părinte” duhovnicesc-pământesc spiritual al celui întors la Dumnezeu, pentru că l-a născut în Hristos Isus, prin Evanghelie (1 Corinteni 4:15-17).

Apostolul Pavel care, prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, contribuise la naşterea din nou a corintenilor, le spune: “Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie” (1 Corinteni 4:15).

În felul acesta, fiecare din noi, în primul rând, avem ca Părinte Ceresc pe Dumnezeu şi apoi avem şi un părinte pământesc-duhovnicesc care, ca şi apostolul Pavel, a ajutat şi a contribuit la naşterea noastră în Hristos Isus, la naşterea noastră de sus, adică din Dumnezeu.

Numai în felul acesta, putem întrebuinţa cuvântul de “părinte”, chiar dacă cel care ne-a născut din nou nu este preot sau păstor, după rânduielile pământeşti ale unei religii oarecare. Altfel nu, deoarece ne punem în situaţia să minţim şi să nu spunem adevărul, pentru că eu, care nu sunt copilul lui îi spun părinte, şi el, care nu este părintele meu duhovnicesc, primeşte să i se spună acest lucru neadevărat.

Am cunoscut un caz, dnd un preot bătiân, de 60 de ani, s-a întors la Dumnezeu prmtr-un frate laic, de 35 de ani, şi-i spunea “părinte”, pentru că era părintele lui duhovnicesc.

Capitolul 3 

CE ESTE OASTEA DOMNULUI

Ce este Oastea Domnului se poate vedea din scrierile părintelui Iosif Trifa, despre ceea ce a dorit să fie această mişcare evanghelică. De aceea, în acest capitol vom prezenta rezumate succinte din anumite scrieri, care subliniază aspectele mai importante ale învăţăturilor Oastei Domnului. De fapt şi din prezentarea succintă a înfiinţării Oastei Domnului s-au putut desprinde câteva din învăţăturile ce stau la baza acestei lucrări.

Părintele Iosif Trifa, iniţiatorul şi întemeietorul Oastei Domnului, este cel mai în măsură să ne spună ce este Oastea Domnului. Iată ce spune el despre aceasta:

Oastea Domnului este în primul rând şi înainte de toate o mişcare de evanghelizare, de întărire şi de zidire sufletească… (Foaia “Lumina satelor” nr. 43/1929)

Noi cu Oastea Domnului punem apaşul pe adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia Mintuitorului pe renaşterea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul, pe creşterea şi întărirea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii ca aluatul Evangheliei Fără de acestea toate regulamentele şi poruncile sunt “sarcini grele de purtat” (Luca 11:48); sunt numai “spălarea blidelor pe dinafară”; sunt “litera legii care omoară” pentru că lipseşte din ea “duhul care dă viaţă” şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate… (2 Corinteni 3:6). (“Ce este Oastea Domnului” ed. V-a, 1934, pag. 4-9).

Iată câteva din aceste învăţături ale Oastei:

Ruperea cu păcatul

Din cartea părintelui Trifa “Spre Canaan” (1936) şi din foaia “Oastea Domnului” se înţelege clar că aceasta este una din învăţăturile importante ale Oastei Domnului.

Ideea subliniată este că un creştin adevărat trebuie să iasă cu totul din tabăra lumii şi a păcatului şi să intre hotărât şi statornic în tabăra Domnului. Cuvintele folosite de autor sunt simple dar sugestive. Ostaşii Domnului nu sunt altceva decât o ceată de creştini care, prin harul lui Dumnezeu, au constatat cu groază că se află în tabăra Diavolului şi au fugit în tabăra Domnului. Veacul de aur al creştinătăţii a fost acela în care creştinii trăiau “afară din tabără”. Erau urâţi şi prigoniţi tocmai pentru că ieşiseră din lume.

Vremea însă a trecut şi creştinii au început să se întoarcă la “tabără”, în Egipt, la cuptoarele lui Faraon. Numărul celor ce s-au întors de la calea cea dreaptă este foarte mare. Oastea Domnului a reluat firul vieţii creştine de acolo de unde s-a rupt. Oastea Domnului se întoarce înapoi la primii creştini şi la exemplul Mântuitorului. Slăvită să fie clipa când Duhul Domnului ne-a deschis urechile şi mintea ca să înţelegem că toată truda noastră de a ne mântui este zadarnică atâta vreme cât rămânem în “tabără”, în lume. La mântuire poţi ajunge numai ieşind din lume. Apostolul Iacov spune: prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iacov 4:4). Mântuire înseamnă rupere cu Egiptul, cu faraon, cu lumea şi cu păcatul. Iosif Trifa sublinia, în lucrările lui, că tocmai în acest punct nu este înţeleasă Oastea. Cei care trăiesc în păcat cât şi mulţi preoţi fac afirmaţia că este prea de tot să te laşi de toate relele şi de tot ce oferă lumea. Unii preoţi făceau afirmaţii publice că prea exagerează părintele Iosif Trifa cu Oastea.

Mântuire înseamnă a ieşi afară din tabără la El (Evrei 13:13). Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Scopul pentru care Isus a pătimit pe cruce a fost tocmai pentru a ne scoate din păcat, îndemnul autorului Epistolei către Evrei este să ieşim afară la El (13:13).

Acelaşi îndemn îl aduce şi Oastea Domnului pentru oameni:

Slăvit să fie Domnul! De ani de zile strigăm şi noi pe poporul nostru, prin Oastea Domnului, să iasă la Golgota, “afară din tabăra”. Şi Domnul a binecuvântat strigarea noastră. An de an a crescut ceata celor care au ieşit din lume şi s-au strâns în jurul crucii lui Isus cel răstignit. An de an Golgota a smuls suflete din lume. Slăvit să fie Domnul! Astăzi suntem o tabără întreagă cei care am ieşit din tabăra lumii. Noi am făgăduit că vom petrece până la sfirşit la picioarele crucii, afară din tabără. Să murim mereu fată de lume şi fată de păcat. (“Isus Biruitorul” nr. 17/1935)

Dorinţa de a trai Evanghelia

În multe lucrări şi ocazii, Iosif Trifa afirma că Oastea Domnului este numai acolo unde se păstrează hotărârea de a trăi deplin Evanghelia. Lupta contra păcatului este puterea Oastei, este viaţa ce a făcut acest legământ.

Numai atâta vreme cât Oastea Domnului îşi va păstra legământul făcut, va dăinui în ţara noastră.

Dacă am face un scurt rezumat, din afirmaţiile lui Iosif Trifa, despre trăirea Cuvântului lui Dumnezeu, am putea afirma că el a subliniat că nu se poate realiza această lucrare prin puterile noastre, ci numai fiind altoiţi în Hristos. Aceasta înseamnă naştere din nou. El dă exemplul mărului pădureţ, care nu poate face mere bune, decât prin altoire.

Un alt gând, care a fost subliniat mereu în lucrările lui, este rămânerea în Hristos. Mântuitorul a afirmat: “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

(Foaia “Oastea Domnului” nr. 4/1932)

Conchidem că, numai acceptând ceea ce a făcut Hristos la Golgota pentru noi, putem avea parte de mântuire, de naştere din nou. Şi chiar dacă s-a produs această altoire în viaţa noastră, avem nevoie de prezenţa continuă a lui Hristos, pentru a putea trăi Cuvântul Lui.

Întoarcerea la principiile Sfintelor Scripturi a fost propovăduită de Iosif Trifa şi de ceilalţi urmaşi spirituali ai lui: Ioan Marini şi Traian Dorz.

De aceea, Iosif Trifa spunea că, atunci când vom ajunge cu toţii să trăim viaţa primilor creştini, riu va mai fi nevoie de Oastea Domnului.

Aflarea şi vestirea lui Isus cel răstignit

Plângând la picioarele crucii – acesta este locul nostru în Oastea Domnului. Repet ceea ce am spus la 10 ani de Oaste: “Puterea Oastei este Isus cel răstignit. Când îl avem pe El între noi şi în noi, avem totul”. Deci gândul de căpetenie al nostru trebuie să fie, ca după ce L-am aflat pe Domnul, să nu-L pierdem din inima şi din viaţa noastră.

Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea lui Isus cel răstignit, ci este şi vestirea Lui. Dacă cineva m-ar întreba aşa la repezeală, ce este Oastea Domnului, eu i-aş răspunde:

Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus cel răstignit. Fiecare ostaş trebuie să fie, să se facă un vestitor al lui Isus cel răstignit…

(Foaia “Oastea Domnului” nr. 50/1934, pag. 3)

Hristos cel răstignit

Într-o predică pe care Iosif Trifa a ţinut-o la Bucureşti, fraţilor de la Oastea Domnului, a precizat că el nu este altceva decât un slujitor în această mişcare evanghelică şi că poate să spună ca apostolul Pavel: “N-am avut de gind să ştiu altceva între voi decât pe Isus cel răstignit (1 Corinteni 2:2).

Aceasta este comoara noastră, este puterea noastră, aceasta este biruinţa noastră. Când îl avem între noi şi în noi pe Isus cel răstignit, avem totul. Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul. (Oastea Domnului nr. 51/1923, pag 2)

Acelaşi gând se desprinde şi din alte afirmaţii făcute de Iosif Trifa, cum ar fi mesajul de la împlinirea a zece ani de la înfiinţarea Oastei Domnului. El preciza că lucrul cel mai important şi cea mai mare binefacere pe care o face Oastea este că-L propovăduieste pe Isus cel răstignit. Oastea L-a adâncit în inima poporului român pe bus cel răstignit şi jertfa Lui.

Toate roadele pe care le are Oastea vin din acest fel de propovăduire.

Isus cel răstignit! Acesta este programul meu în cei zece ani de Oaste şi acesta este programul de viitor al Oastei. Nu este un program nou acesta. L-am aflat şi l-am luat gata de la marele apostol Pavel… În şcoala apostolului Pavel, am învăţat şi eu să fiu un îndârjit vestitor şi apărător al lui Isus cel răstignit, şi până voi pleca din lume, nu vreau să ştiu altceva decât să-L vestesc pe Isus cel răstignit şi jertfa lui cea sfântă. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 1/1933)

Faptul, că se spune despre Oaste că este o noutate, înseamnă că cei ce fac afirmaţiile acestea nu ştiu că se urmăreşte o viaţă creştină reală. Numai cel ce-L are pe Isus Hristos are totul: răbdare, smerenie, bunătate, bucurie, adevăr şi deci viaţa.

De aceea Iosif Trifa se consideră că este la Oastea Domnului un vestitor şi apărător al lui Hristos cel răstignit.

Programul Oastei şi al adunărilor Oastei

“Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus cel răstignit” (1 Corinteni 2:2).

Isus cel răstignit! Acesta a fost programul meu în toţi anii de Oaste. Nu e un program nou acesta. L-am aflat gata de la sfântul apostol Pavel.

Puterea Oastei este Isus cel răstignit. Dacă îl avem pe El în noi şi între noi, avem totul. Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul…

(Foaia “Oastea Domnului” nr. 1/1933, pag. 1)

Chemarea la trăirea prin Duhul

Viaţă creştină înseamnă trăire prin Duhul Sfânt. Dorinţa Diavolului este ca bisericile să existe, dar fără prezenţa Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă lipsa vieţii. Biruinţa din viaţa creştină se datorează Duhului Sfânt. Toate meritele sunt ale Lui.

Cele menţionate îl fac pe Iosif Trifa să spună că Oastea Domnului este o mărturie despre acest lucru, într-o vreme cumplită de iarnă sufletească şi de mare îngheţ spiritual, Oastea a apărut ca o primăvară sufletească adusă de vântul cel cald al Duhului Sfânt. Până nu suflă vântul cel cald al Duhului Sfânt, toate sforţările noastre sunt zadarnice. Toate predicile şi toate slujbele din lume nu pot face o primăvară dintr-un suflet, dacă peste el nu suflă vântul cel cald al Duhului Sfânt. Ce lucruri minunate poate face vântul cel cald al harului!

(Foaia “Oastea Domnului” nr. 7,10/1932, pag. 2)

Legătura cu biserica

Atât prin scrierile cât şi prin predicile sale, Iosif Trifa a afirmat că Oastea Domnului a luat fiinţă în cadrul bisericii şi va rămâne în biserică. Motivaţia a fost faptul că Oastea Domnului lupta pentru biserica cea vie. Deşi acest punct de vedere a stârnit şi neînţelegeri, întemeiatorul Oastei Domnului a precizat mereu că nu este împotriva adevăratei biserici şi că el crede că a făcut cel mai mare bine bisericii, prin lucrarea pe care o face.

Deşi lui Iosif Trifa i s-a adus acuza că vrea să dezbine biserica şi să-i separe pe cei 300.000 de ostaşi de biserică, el nu a făcut lucrul acesta (1937).

Oastea Domnului s-a ridicat împotriva practicilor din Biserică, care nu au de-a face cu viaţa creştină.

Cea mai bună dovadă, că Oastea n-a avut intenţia să iasă din Biserică, este şi faptul că au trecut cincizeci de ani şi ea se află în Biserică. Aceasta din motivul crezului Oastei Domnului: câmpul de luptă este biserica, în biserică trebuie să se lucreze, pentru aducerea sufletelor la mântuire.

Tot timpul, de la moartea lui Iosif Trifa şi până în anul 1989, Oastea Domnului a trăit în suferinţă, prigoană şi învinuiri nedrepte, ca fiind împotriva Bisericii şi a Statului. De multe ori cei care fac parte din Oastea Domnului au fost amendaţi, condamnaţi la ani grei de închisoare, dar şi-au purtat crucea suferinţelor cu răbdare, fără să întoarcă rău pentru rău.

Intrarea în Oastea Domnului

Intrarea în Oastea Domnului se face pe baza unui legământ în faţa întregii adunări. Acest legământ va cuprinde căinţa pentru trecut, mărturisirea despre modul cum Dumnezeu a lucrat în viaţa persoanei respective şi o rugăciune publică.

De asemenea ostaşii se angajează să cinstească ziua Domnului şi praz-nicile Domnului, aşa cum se cuvine, rupând-o cu batjocurile cu care se întâm-pină praznicile Domnului.

Denumirea de ostaşi nu este o noutate. Acest nume este luat din Sfintele Scripturi, însuşi Mântuitorul a spus că împărăţia lui Dumnezeu este o luptă, şi cine se luptă pune mâna pe ea. Toată Scriptura spune că viaţa este o luptă şi, numai cei ce se luptă câştigă biruinţa. Apostolul Pavel a spus: “Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos” (2 Timotei 2:3).

Iosif Trifa preciza: Noi n-am spus niciodată că numai cei înscrişi în Oastea Domnului sunt Ostaşi, Oastea Domnului este formată din toţi creştinii cei luptători şi biruitori… În tabăra noastră vin toţi aceia ce spun, punând, că au scăpat de tabăra Diavolului Oastea Domnului se ocupă de cei ce au dezertat din tabăra Domnului (Ce este Oastea Domnului, 1934, pag. 214)

Voluntariatul de la Oastea Domnului

În multe articole, Iosif Trifa a precizat că lucrarea de la Oastea Domnului se face voluntar. După părerea autorului, chiar conducătorii din această mişcare trebuie să facă această lucrare voluntar, în sensul să nu primească salariu pentru această lucrare.

Autorul îl prezintă pe simţul Ioan Gură de Aur, care spunea că, dacă cei învăţaţi ar putea să-i înveţe pe alţii la rândul lor, lucrul Domnului ar fi progresat şi în felul acesta s-ar veni în ajutorul celor ce şi-au dedicat viaţa pentru Evanghelie. Pe vremea apostolilor, toţi care primeau învăţătura lor, o transmiteau mai departe.

Fiecare din noi este dator să-L prezinte pe Hristos cu multă îndrăzneală, sufletelor pierdute.

Vestitul teolog rus, Serghei Bulgakof, a editat o carte intitulată “Ortodoxia”. Cartea a avut un mare răsunet în lumea teologică. Vestea ei a pătruns şi la noi. Bulgakof spunea că în biserică sunt păstori şi păstoriţi, cei care învaţă şi cei ce sunt învăţaţi. Misiunea de a învăţa revine preoţilor, dar aceasta nu înseamnă că această lucrare revine în exclusivitate ierarhiei şi că laicii au datoria de a primi în mod pasiv această lucrare. Acest fel de a gândi împarte biserica într-o asistenţă activă şi una pasivă, ceea ce contravine Sfintelor Scripturi.

Noul Testament subliniază faptul că preoţia csle universală (1 Petru 2:9), lucrarea de vestire a Evangheliei aparţine tuturor celor ce sunt creştini.

Dacă săvârsirea tainelor, punerea mâinilor erau prerogative ale apostolilor (şi mai târziu a ierarhiei instituite de ei), predicarea Evangheliei era în aceiaşi măsură considerată ca fiind opera tuturor credincioşilor, pentru că flecare mântuit este chemat de Mântuitoijul, de a mărturisi oamenilor despre această lucrare.

Predicarea despre Hristos se face de la început, nu numai de apostoli, dar şi de credincioşi, în general (Faptele Apostolilor 6:5; 8:5). Misiunea predicaţii a fost dată şi femeilor; şi ele sunt cinstite de biserică la fel ca şi apostolii, pentru motivul lucrării lor. Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele ierarhice, ci este datoria fiecărui creştin care spune: “cred şi mărturisesc”, şi pe care o dovedeşte şi prin această predică. Faptele martirilor, care mărturiseau credinţa lor, erau cele mai bune predici. Dacă se are în vedere predicarea nu numai printre cei ce nu cred ci şi la cei ce cred, vom găsi în Scripturi numeroase mărturii despre rolul activ al laicilor. Sfânta Scriptură nu cunoaşte cuvântul “laic”, ea îi numeşte pe creştini, credincioşi, ucenici, fraţi. Chemarea de a învăţa pe alţii este a acelora care au darul învăţării (Iacov 5:19-20; 1 Tesaloniceni 5: 11; Galateni 6:1-10; ICorinteni 14:26; Coloseni 3:16; 1 Timotei 1:7; 3:2; 5;17; l Petru 4:10-11). Chiar dacă laicii nu au dreptul de a predica în timpul slujbei, ei nu sunt lipsiţi de dreptul de a predica în biserică, în afara slujbelor, şi cu atât mai mult ei pot să predice în afara bisericii, în biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci apostolul spune: “Hristos ne-a scos la libertate; rămâneţi dar tari fi nu vă prindefi din nou în jugul robiei” (Galateni 5:1). Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu singura obligaţie de a asculta de ierarhie. Se poate considera starea de mirean ca o demnitate sfintă, un titlu de creştini, ce a făcut din ei “poporul lui Dumnezeu, o preoţie regală” (1 Petru 2:9).

Laicii participă, într-o oarecare măsură, la confecţionarea Tainelor; preotul, strict vorbind, nu trebuie să împlinească tainele singur, fără popor. Cu alte cuvinte el administrează tainele cu poporul, iar laicii le administrează cu el. În organismul spiritual al bisericii totul se îndeplineşte în unitatea dragostei şi nu este nici un organ, care să poată exista fără a depinde de celelalte.

Referitor la amestecul Oastei în treburile preoţilor şi ale Bisericii, Iosif Trifa precizează:

Biserica este – şi trebuie să fie – o biserică vie, o biserică învăţătoare şi luptătoare contra răutăţilor şi păcatelor. Ţinem să spunem, că Oastea Domnului nu se amestecă în lucrurile încredinţate preoţilor şi bisericii Ea lucrează în cadrele aşa numitului “apostolat laic”.

Noi dăm un mare ajutor preoţilor şi bisericii, iar în schimb, preoţii vrednici şi înţelegători ne dau şi ei un mare sprijin.

În fruntea celor intraţi la Oastea Domnului, avem mulţi preoţi vrednici, care, în biserică şi-n afară de biserică, înrolează şi instruiesc suflete pentru lupta cea mare a mântuirii sufleteşti. Oastea Domnului a dat şi sufletelor flămânde păşunea duhovnicească, oprindu-le, prin aceasta, să meargă în altă parte. (“Ce este Oastea Domnului” ed. V-a, 1934, pag.85)

Legământul de la Oastea Domnului

Intrarea în Oastea Domnului se face pe baza unui legământ rostit în faţa întregii adunări. Acest legământ va cuprinde o mărturisire, o căinţă şi o rugăciune publică.

Lcgământul este semnul vădit al naşterii din nou. Acest legământ este legământul cel nou profeţit de proorocul Ieremia la capitolul 31:31, despre care vorbeşte şi apostolul Pavel în Epistola către Evrei 9:14-15.

Iată ce spune părintele Iosif Trifa despre legământul de la Oastea Domnului în articolul: “Recabiţii de la Ieremia 35 şi ostaşii Domnului”, publicat în foaia “Isus Biruitorul” şi în cartea “Alcoolii?. Dăm aici numai o mică parte din acest articol, urmând ca el să fie dat în întregime, în această lucrare la locul potrivit.

Tot la Ieremia la capitolul 35, se află istorisită o întâmplare cu învăţătură pentru noi ostaşii Domnului şi pentru Oastea Domnului.

Recabiţii erau o “casă”, o familie de iudei, care ţineau o poruncă, un legământ, lăsat de tatăl lor Recab: de a nu bea vin. Acest legământ al lor, această ascultare a lor, a folosit-o Dumnezeu pentru mustrarea poporului iudeu…

Drept răsplată pentru credinţa lor, Dumnezeu le-a făgăduit recabiţilor că “nu vor fi lipsiţi niciodată de urmaşi” (Ieremia 35:19). În curgerea vremii s-au stins popoare şi împărăţii puternice, dar recabiţii au rămas prin binecu-vântarea unui legământ şi vor trăi până la sfârşitul lumii, cu respectarea acestui legământ.

Ce istorie minunată şi plină de învăţătură pentru noi ostaşii Domnului! Noi suntem nişte recabiţi, care am făgăduit un legământ, o făgăduinţă sfântă, să ne ferim de băuturile îmbătătoare, “de vinul tuturor patimilor şi păcatelor”. Domnul ne-a trezit din somnul şi moartea păcatelor, iar noi am făcut cu El un legământ sfânt să trăim Evanghelia Lui, să-I slujim Lui şi să luptăm pentru El până la moarte. Legământul acesta este viaţa şi puterea Oastei.

Iubiţi fraţi ostaşi! Să ne gândim mereu la aceşti recabiţi!

După 4.000 de ani ei trăiesc şi acum prin binecuvântarea unui legământ, pe care-l ţin cu sfinţenie. Prin legământul ce l-am făcut, trăieşte şi Oastea Domnului. Câtă vreme îşi va ţine cu sfinţenie acest legământ, Oastea va dăinui în ţara aceasta. Ea va trece din părinţi în copii, din neam în neam, din veac în veac ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Peste veacuri şi peste neamuri va dăinui rămăşiţa Oastei Domnului!

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 45/1936, pag. 4 şi cartea “Alcoolul” ed. 1937, pag. 160-170).

Apostolatul laicilor (mirenilor)

Una din problemele mai esenţiale ce caracterizează mişcarea Oastea Domnului este şi aşa numitul “apostolat laic”. Despre această problemă, părintele Trifa s-a ocupat în mai multe rânduri în scrierile sale. Arătăm aici câteva cuvinte publicate în cartea “Ce este Oastea Domnului”.

“Noi cu Oastea Domnului lucrăm mai mult în cadrul aşa zisului “apostolat laic”. Adică îi chemăm pe mireni la lucru pentru vestirea Domnului, pentru vestirea mântuirii.

Nici acest lucru nu este o noutate a noastră. Apostolatul laic este o poruncă a Scripturii, începând de la cele două femei – Samariteanca şi Maria Magdalena – care s-au făcut nişte vestitoare ale Domnului, după ce L-au aflat pe Domnul – de-a lungul tuturor Scripturilor aflăm apostolatul laicilor şi porunca practicării acestui apostolat. E destul să amintim cuvintele apostolului Iacov: “Să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte ţi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:20).

Orice suflet, care-L află cu adevărat pe Domnul, se face şi el un vestitor al Domnului. Aşa a fost la începutul creştinismului, aşa trebuie să fie şi azi.

Lumea vede însă în această noutate primejdioasă şi aici o vede tocmai că s-a stins creştinismul cel viu, cel mărturisitor şi vestitor. S-a stins şi în cei în care trebuie să ardă cu putere: în lumea clericilor…

Dar, în folosirea apostolatului laic – pe lângă Sfântă Scriptură – mai avem şi învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur, un mare sfânt părinte bisericesc. Iată ce spune el:

“Nu aruncaţi totul asupra noastră (a preoţilor): sunteţi oi cuvântătoare nu necuvântătoare… Voi ar trebui nu numai să învăţaţi de la noi, ci să învăţaţi şi voi pe alţii”

Pe timpul apostolilor, mirenii înlocuiau pe dascălii lor în învăţătura Scripturilor, altora. Numai aşa au putut apostolii să meargă în lumea întreagă să propovăduiască Evanghelia…

Vezi pe un frate leneş, plânge pentru mântuirea lui! Lăcrimează şi te roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea lui; ia-l cu tine şi-l îndreaptă şi-l sfătuieşte, şi-l roagă să se pocăiască…

Pentru aceea frate, nu părăsi niciodată a învăţa şi îndrepta pe fratele tău, măcar de te şi înjură şi te ameninţă că-ţi face pagubă.

Ce spune un vestit teolog ortodox despre apostolatul laicilor

Un vestit teolog rus, Serghei Bulgakof, a scos o carte intitulată “Ortodoxia”, care a avut un mare răsunet în lumea teologică, în această carte se precizează în chip minunat şi rosturile apostolatului laic.

„În Biserică – zice acest teolog – se află păstori şi păstoriţi; se află deci două părţi. Cei care învaţă şi cei care sunt învăţaţi” (adică învăţământul în biserică revine în primul rând preoţilor).

Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a creştinismului; şi trebuie să opunem, împreună cu protestanţii, la această idee, concepţia biblică a preoţiei universale şi a sfinţeniei poporului lui Dumnezeu, locul de la l Petru 2:9, unde se spune: “Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Următoarele cuvinte ale Mântuitorului sunt adresate acestui popor, sunt adresate tuturor credincioşilor, întregii comunităţi creştine, nu numai ierarhiei singure cum cred de obicei ultraierarhistii: “Duceţi-vă în toată lumea fi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15).

Misiunea creştină nu este mărginită de prerogative ierarhice, ci ea este datoria fiecărui creştin, care spune despre el însuşi: “Cred şi mărturisesc”. Marile fapte ale martirilor care mărturisesc credinţa lor erau cea mai bună dintre predici.

Să notăm deci şi să reţinem că Scriptura nu cunoaşte acest cuvânt de “laici”. Ea îi numeşte pe creştini foarte simplu, cu numele de “credincioşi”, de “ucenici”, de “fraţi”. Deci laicii trebuie să participe la învăţământ, întrucât nu există dar special de învăţământ. (Iacov 5:19-20; l Tiniotei 1:7; 3:2; 5:17; l Petru 4:10-11; Evrei 3:13; Galateni 6:1-10; l Corinteni 14:26; Coloseni 3:16).

Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfintă, titlul de creştin a făcut din ei “poporul lui Dumnezeu, o preoţie împărătească, un neam sfânt „ (1 Petru 2:9).

(“Ce este Oastea Domnului” ed. 1934, pag. 92-93).

Ce crede Oastea Domnului despre botezul creştin

“Este un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez” (Efeseni 4:5). Un om mare (adult) se botează atunci când vine la credinţă, când se întoarce de la necredinţă (păgânism, ateism), crede în Domnul Isus şi intră în rândul creştinilor credincioşi. Aceasta, în cazul în care n-a fost botezat.

Când aveau însă familie, credincioşii din Biblie, se botezau împreună cu casa lor. Avem două cazuri din acestea: Lidia din Tiatira “a fost botezată ea şi casa ei” (Faptele Apostolilor 16:15) şi temnicerul din Filipi “a fost botezat el şi toţi ai lui” (Faptele Apostolilor 16:33). Ne vom întreba: cum vine asta?

În “casa sa” şi “toţi ai lui” din casa sa, au putut fi soţul, soţia şi copiii. Cei necredincioşi din familie, care nu cred, sunt sfinţiţi prin cel credincios din familie, care se botează, crezând, după cum spune Cuvântul Domnului în l Corinteni 7:14: “Căci bărbatul necredincios este sjlnfit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altmintrelea, copiii voştri vor fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi”.

În cele două cazuri arătate mai sus, nu se amintesc strict aceste cuvinte: soţ, soţie şi copii, fapt ce i-a determinat pe unii credincioşi să susţină că botezul copiilor nu este valabil, fiindcă n-au putut crede, deşi în Biblie avem multe cazuri, când părinţii au crezut pentru copii, care au fost vindecaţi de Domnul Isus. Dar, după cum se poate susţine că n-au fost copii în cele două cazuri de mai sus, tot aşa se poate susţine că au putut fi şi copii, deoarece prin familie se înţelege: soţ, soţie şi copii. De ce să sucim Cuvântul, în folosul datinei noastre, al religiei noastre, cum făceau fariseii de pe vremea Mântuitorului? Dacă suntem sinceri înaintea lui Dumnezeu şi fără spirit de partidă, putem înţelege că amândouă practicile sunt biblice şi, deci, după voia Domnului, iar aceste lucruri n-ar trebui să fie un motiv de neînţelegere şi de despărţire între creştini şi trecerea de la un cult creştin la altul.

Deci, dacă botezul copiilor s-a practicat de la început de către apostolii Domnului şi de primii creştini şi până în zilele noaslre, poate fi valabil şi astăzi. O dovadă istorică despre aceasta sunt părinţii bisericeşti din veacul al treilea Tertulian (160-250) şi Origen (185-220) care, în scrierile lor, amintesc despre botezul copiilor.

Dacă adepţii celui de al doilea botez ar citi şi studia Cuvântul Domnului, cu rugăciune sub călăuzirea Duhului Sfânt şi fără spiritul de partidă din care face parte, ar înţelege Cuvântul aşa cum este scris, ţinând seama de totalitatea versetelor care se referă la aceasta, nu luând numai un verset sau două care le convine, nesocotind pe celelalte care se referă la aceeaşi problemă şi zicând .că aşa stă scris. Ei ar face mai bine şi ar fi mai după adevăr, să spună că aşa cred, fiindcă aşa au fost instruiţi şi învăţaţi în religia lor, la pregătirea pentru botez. Spunând aşa, ar fi mai corecţi şi mai cinstiţi şi n-ar mai da naştere la atâte discuţii nefolositoare, care duc la neînţelegeri şi dezbinări între fraţi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru adepţii cu botezul copiilor, care de fapt botează şi pe adulţi care n-au fost botezaţi, amândouă practicile fiind biblice şi valabile pentru scopul în care se face: intrarea în creştinism şi îmbrăcarea şi scufundarea vieţii noastre în Domnul Hristos şi Evanghelia Lui. Un frate din Sibiu, botezat de curând, spune despre botez: “Botezul adevărat nu-i o formă făcută la o vârstă sau la alta, ci este îmbrăcarea omului în Hristos. Câţi în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Romani 13:14 şi Galateni 3:27).

Dovedesc că sunt botezat cu adevărat, numai atunci când viaţa mea îl arată pe Hristos. Când Hristos va fi îmbrăcămintea mea duhovnicească văzută de toţi oamenii, atunci dovedesc că sunt botezat şi arăt că am înţeles singurul botez. Dacă în trăirea mea nu arăt acest lucru, pot face forma botezului în apă de mai multe ori pe zi şi tot nefolositor îmi va fi. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al formelor, ci al realităţilor şi al adevărului (Isaia 65:16). O ilustraţie ne ajută la înţelegerea botezului copiilor. Ar fi o nesocotinţă din partea părinţilor dacă n-ar da copilului de mân-care, până nu înţelege el ce este mâncarea.

Tot o asemenea nesocotinţă este să nu-i faci copilului botezul, până nu înţelege el ce este botezul. Este destul pentru copil înţelegerea şi credinţa părinţilor, prin care ei sunt sfinţiţi (1 Corinteni 7:14).

Cât este mic, copilul trăieşte prin grija părinţilor, atât în cele pământeşti, cât şi în cele spirituale. Un copil poate stăpâni averea părinţilor, încă de când este mic, chiar dacă el nu ştie ce-i averea.

Dacă în cele pământesti lucrurile stau aşa, tot aşa şi în cele spirituale. Credinţa şi botezul, micul copilaş le poate primi încă din leagăn, fiind ca un dar din partea lui Dumnezeu, prin grija şi credinţa părinţilor. Credinţa este darul lui Dumnezeu.

Apoi, după cum părinţii au datoria să îngrijească de copil în cele pământesti – şi fac lucrul acesta fără nici o obiecţiune – tot aşa şi în cele spirituale au datoria să îngrijească şi de credinţa copilului, învăţându-l (Matei 28:20) şi ajutându-l să-L primească pe Domnul şi să rămână în credinţă până atunci când el ajunge la priceperea necesară, când ştie ce sunt credinţa şi botezul.

Se poate întâmpla, din cauza necredinţei, ca un copil botezat de mic să nu rămână în credinţă, după ce vine la pricepere. Acelaş lucru i se poate întâmpla şi unui botezat adult, dacă nu rămâne în credinţă, însă nici un caz nu-l exclude pe celălalt.

Capitolul 4 

MĂRTURISIRI DESPRE BIBLIE

În acest capitol vom prezenta mai multe mărturii şi îndemnuri pe care le face Iosif Trifa despre Biblie. Prin aceste afirmaţii, vom vedea urmarea pe care au avut-o citirea şi studierea Bibliei de către autor şi crezul care s-a format la Oastea Domnului despre Biblie,

Hotărârea de a studia Biblia

Iosif Trifa a scris un articol despre modul în care el a început să studieze Biblia, în anul 1921.

Vom prezenta mai jos un scurt rezumat al mărturisirii pe care o face. La un congres biblic, ce s-a ţinut la Sibiu, unul din foştii profesori de teologie l-a lăudat pe Iosif Trifa că este un bun cunoscător al Bibliei, dar în acelaşi timp şi împlinitor al ei.

El mărturiseşte că, atunci când a terminat studiile teologice, nu era un bun cunoscător al Bibliei. Unul din motive se datora faptului că Seminarul folosea ediţia Saguna a Bibliei, cu litere chirilice.

Autorul articolului îşi aminteşte, că la începutul carierei lui de preot a trebuit să se ruşineze în faţa unor bătrâni din sat, care veneau cu citate biblice din Prooroci, pe care el nu le cunoştea. De asemenea a avut ocazia să se confrunte cu oameni care nu au studiat teologia dar ştiau Biblia mai bine ca el. Aspectele menţionate l-au pus pe gânduri.

Şi-a cumpărat Noul Testament, editat de Niţulescu şi Psaltirea. Tot în această perioadă şi-a luat Vechiul Testament, editat în Marea Britanie.

Iosif Trifa mărturiseşte că a citit şi meditat la Cuvântul lui Dumnezeu, şi materialul ce a rezultat i-a folosit atât pentru creşterea în viaţa spirituală, cât şi pentru predici.

A înţeles că întreaga lui viaţă de creştin şi de păstor trebuie să fie sub călăuzirea Sfintelor Scripturi.

În calitate de creştin, ea îmi dă liniştea din suflet, pe care nimeni nu mi-o poate lua şi tulbura. Ea îmi dă însufleţirea, avântul şi iubirea din inimă, pe care nimic nu mi le poate stinge. Ea îmi dă tăria ca să port o luptă, să trec un necaz, să biruiesc un păcat. Ca pastor, ea îmi dă totul şi tot ce cere de la mine păstorirea de suflete în toate împrejurările. Ea îmi dă fiorul, mărimea şi răspunderea slujbei fi darului ce mi s-au încredinţat. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca să binevestesc neîncetat Cuvântul. Ea îmi dă însufleţirea şi dragostea, veşnica frământare şi neodihna pastorală ca “să-L aduc pe Hristos în orice chip la cunoştinţă” (Filipeni 1:18). Tot ce trebuie unui bun păstor, toate armele ce-i trebuie unui bun ostaş al lui Hristos, le găsesc în Biblie. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 11/1930, pag. 9-10)

Iosif Trifa mărturiseşte că a început să citească Biblia pentru că simţea sete şi foame după Cuvântul lui Dumnezeu (1 Timotei 4:6). Prin Biblie el primea călăuzire, era legat la marele izvor al Apei Vieţii. El mărturiseşte că dacă ar fi oprit să citească din Biblie, ar însemna cea mai mare tortură sufletească pentru el.

Biblia – o comoară nebănuită

Sunt 10 ani (1913-1923) de când am început să citesc Biblia întâia dată. Atunci, la început, mi se părea Biblia o carte ca oricare alta, dar citind-o regulat şi azi şi mâine, am aflat în ea o comoară nebănuită, am aflat în ea comori pe care niciodată nu mi-aş fi putut închipui că le are de nu le aflam eu. Astăzi de câte ori citesc în Biblie mi se pare că am intrat într-o baie de materii prime. Pe măsură ce intru şi sap mai adânc în această baie de citire şi adâncire a Bibliei, dau peste noi şi noi comori.

Toată tăria mea este Biblia. Ea mă însoţeşte, mă luminează, mă îndeamnă şi mă întăreşte în toate împrejurările vieţii. Ea îmi dă toate armele unui “bun ostaş al lui Hristos” (2 Timotei 2:3-4).

Acum, după 10 ani, simt că Biblia face parte din viaţa mea, este o parte întregitoare, este o lipsă a vieţii mele, întocmai ca apa pe care o beau, aerul ce-l răsuflu şi pâinea ce o mănânc. În fiecare zi citesc în Biblie pentru că simt o “sete” a sufletului, care mă mână ca pe un cerb (Psalmul 41) să mă adap la izvoarele ei şi să “mă hrănesc cu ele” în fiecare zi.

(Foaia “Oastea Domnului” nr. 41/1931)

Dumnezeu vorbeşte prin Scripturi

Mântuitorul ne îndeamnă să cercetăm Scripturile pentru a-L afla pe El. Prin Biblie, Dumnezeu ne vorbeşte într-o limbă, prin care nici o altă limbă omenească nu poate vorbi. Iosif Trifa afirmă că ori de câte ori citeşte Biblia, se întâlneşte cu Dumnezeu, vorbeşte cu El şi El îi vorbeşte.

Mântuitorul ne îndeamnă să cercetăm Scripturile ca să aflăm viaţa, în Biblie este puterea şi mângâierea ce vin de la Dumnezeu. Numai gustând, vom avea dulceaţa Bibliei. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 50/1933)

Biblia – temelia credinţei

Multe articole, scrise de Iosif Trifa, evidenţiază faptul că împlinirea profeţiilor Sfintelor Scripturi au condus la întărirea credinţei lui. Prin aceste profeţii, Biblia ni se arată ca o carte a lui Dumnezeu. Dorinţa lui Iosif Trifa era ca toţi cititorii articolelor lui să ajungă la dorinţa de a citi Biblia. (Foaia “Lumina Satelor” nr. 39/1924)

Una din motivaţiile acestui îndemn este subliniată de cuvintele psalmis-tului: “Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele; mai dulci decât mierea în gura mea” (Psalmul 119:103). Ceea ce simţea David odinioară, va fi experimentat de oricine citeşte Biblia. Nici o altă carte din lume nu poate să aibă dulceaţa Bibliei – fagurele din care curge mierea lui Dumnezeu. (“Cartea vieţii, Biblia”, pag. 90-93)

Biblia – cartea insuflată de Duhul Sfânt

Biblia e o carte plină de putere şi har. Fiind insuflată de Duhul Sfânt, de aceea în ea se află ceva deosebit, în Cuvântul lui Dumnezeu, este putere, este Duhul lui Dumnezeu. Proorocul Ieremia spunea că simţea Cuvântul lui Dumnezeu ca un foc în oasele sale (Ieremia 20:9; 23:29). În cuvintele Scripturii este focul Duhului Sfânt. Citind Scripturile, acest foc aprinde inimile cititorilor.

Mereu vom găsi afirmaţia lui Iosif Trifa, că nici o carte din lume nu are puterea Bibliei. Aceasta din cauza celor amintite mai sus. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 4/1936, pag 7)

Biblia – fântâna cerească

Pe baza afirmaţiilor de la Amos 8:11, Iosif Trifa scrie că Biblia este o fântâna cerească deschisă tuturor. Sunt mulţi care doresc să încuie această fântâna, care este socotită o primejdie pentru popor.

Iată ce mărturisea preotul Trifa:

La noi strigă toţi pe toate drumurile: nu daţi Biblia în nana poporului fără pregătire… se rătăceşte poporul, citind Biblia de capul lui. Foarte bine, dar se ridică întrebarea: cum se poate rătăci poporul, citind Biblia, când în flecare sat şi sătuleţ este un preot, un învăţător şi tâlcuitor al Scripturilor, căci doar aceasta trebuie să fie preotul. Doar asta-i meseria şi plugul lui. Adevărul însă – trist şi dureros – este că prea puţini preoţi plugăresc cu Biblia. Prea puţini ajută poporul în citirea şi înţelegerea Scripturilor. Toţi strigă cu glas tare, că Biblia este primejdioasă pentru popor. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 47/1936)

Recomandarea pentru citirea şi preţuirea Bibliei

Iosif Trifa a recomandat tuturor care au intrat în Oastea Domnului să aibă o Biblie. Faptul că Oastea Domnului îşi are rosturile ei în Biblie, ea trebuie citită de toţi. Cărţile de la Oastea Domnului sunt doar un îndrumar pentru aprofundarea Bibliei. Mărturisirea lui Iosif Trifa era că nici o carte din lume nu poate înlocui Biblia, pentru că ea este Cartea lui Dumnezeu, scrisă cu pana Duhului Sfânt.

El îi îndeamnă pe ostaşi să preţuiască Biblia mai mult decât cărţile lui, şi dacă cumva ele îi fac să se lipsească de Biblie mai bine să le arunce în foc.

El spunea: “cred că nu am de la Domnul o poruncă mai mare decât să cercetaţi Scripturile!” (Foaia “Lumina Satelor” nr. 39/1925)

În 1928, într-un articol din “Lumina Satelor”, Iosif Trifa scria: Ostaşi, din Oastea Domnului, ţineţi la Biblie, întocmai cum soldatul ţine la arma lui. Eu cred că nu am de la Domnul o altă încredinţare mai mare decât aceasta să strig oamenilor Cuvântul Lui: “Cercetaţi Scripturile! Căci ele mărturisesc despre Mine, ţi în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5:39). Cărţile de la “Lumina Satelor”, eu socotesc, că nu sunt altceva decât un mic dascăl, care ajută oamenii să intre în şcoala cea mare a Bibliei, în şcoala aceasta trebuie să fie toţi ostaşii Domnului (Foaia “Lumina Satelor” nr. 45/1928, pag. 3)

În mişcarea Oastea Domnului trebuie mereu privegheat cu Biblia în mâ-nă, să nu se strecoare nimic în mijlocul nostru din ceea ce ar putea stânjeni sau împuţina revărsarea duhovnicească din această mişcare… (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 34/1935, pag. 4).

Biblia în adunările Oastei

Pentru bunul mers al adunărilor Oastei, părintele Iosif Trifa scrie următoarele:

Biblia preşedintele sinodului de la Niceea

În şcoala de la Geoagiu (sanatoriul unde părintele Trifa a fost internat, fiind bolnav), citind într-o carte de istorie, am aflat un lucru interesant. Pentru Sinodul de la Niceea (325), cel dintâi Sinod ecumenic, s-a întocmit un fel de scaun prezidenţial, pe care a fost aşezată o Biblie deschisă, în fruntea marelui Sobor, pe acest scaun stătea Biblia deschisă – Cuvântul lui Dumnezeu.

O, ce lucru minunat! O, ce dar şi ce binecuvântare se arată şi azi acolo unde “prezidează” Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu.

O, ce altă înfăţişare ar avea lumea şi omenirea de azi dacă în toate sfaturile oamenilor ar prezida Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu… dacă sfaturile şi oamenii ar întreba pe acest “preşedinte” şi ar asculta în toate de ce spune acest “preşedinte”! O, ce bucurie plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor ar face şi parlamentele dacă ar “prezida” şi acolo Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia!

O, atunci sfaturile şi adunările oamenilor ar fi altele. N-ar mai fi în ele “discuţii aprinse”, împerecheri, minciuni, certuri, etc. Din toate adunările prezidate de acest preşedinte, ar ieşi pace şi binecuvântare, ar ieşi lucruri plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. ; ,

În scaunul prezidenţial de la Niceea, au pus ca “preşedinte” nevăzut Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu. Ce lucru înţelept a fost acesta! Căci în scaunele prezidenţiale, de regulă se aşează ispita trufiei. Scaunul acesta de regula tulbură adunările şi sfaturile.

Eu îmi închipui că Diavolul aleargă veşnic cu un scaun în spate. Aleargă cu acest scaun pe tot locul pe unde se ţin alegeri zgomotoase, cu preşedinţi şi comitete. “Scaunul” acesta e o ispită şi în cele religioase.

Cu “scaunul” acesta îi ispitise Satana şi pe apostoli, când se ridicase între ei întrebarea: “Cine să fie mai mare între noi?”

Ce lucru înţelept, inspirat de Dumnezeu au făcut aşadar părinţii de la Niceea, când pe acest “scaun primejdios” au aşezat Biblia… când în acest scaun “primejdios” au pus ca preşedinte Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe acest “scaun”, pe acest “preşedinte” trebuie să-l avem şi noi ostaşii Domnului între noi în sfaturile şi în adunările noastre. Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu este “preşedintele” nostru cel nevăzut. El trebuie să aibă cuvântul deplin în toate sfaturile noastre. Pe el trebuie să-l întrebăm şi de el trebuie să ascultăm în toate sfaturile noastre.

Noi am ferit Oastea Domnului de “scaune”, de alegeri, de comitete, etc. Mă ocupasem de statute pentru Oastea Domnului, dar Domnul m-a izbit mereu până am înţeles că aceasta ar însemna să-L scoatem pe Domnul de la conducerea Oastei Lui.

“Scaunele” şi alegerile duc totdeauna pe copiii lui Dumnezeu înapoi în Egipt. Să nu uităm, în drumul spre Canaan, spre ţara făgăduinţei, s-a pus o singură dată problema unei alegeri şi aceasta era în legătură cu întoarcerea în Egipt (Numeri 14-4).

Mi-aduc aminte că într-o iarnă, intrase ispita alegerilor şi între copiii Oastei din Sibiu. Şi toată iarna ispititorul i-a tulburat cu ispita aceasta.

Copiii Domnului nu cunosc scaunul trufiei. Şi când Satan a vârât acest scaun în adunare, el trebuie dat afară fără cruţare…

Nu uitaţi că preşedintele nostru cel nevăzut este Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu. Unde acest preşedinte n-are cuvânt deplin, acolo nu este adunarea Oastei.

Fraţii mei! Grijiţi, va veni o vreme când aşa pe nesimţite vi se va lua Biblia din mână… când “preşedintele” Bibliei va fi scos din adunarea noastră… când vi se va da cuvântul numai din când în când… când nu va fi lăsat să spună tot ce are de spus – şi atunci veţi rămâne cu Biblia închisă în buzunar.

Eu mă tem de ziua câad din adunările Oastei va fugi “porumbelul” şi va rămâne “scaunul”.

Ce bine însă că în adunarea de la Matei 18:20 nu este “scaun”. Acolo însuşi Domnul coboară ca “preşedinte” nevăzut. (Foaia bus Biruitorul nr. 2-3/1935).

Capitolul 5

RĂSPÂNDIREA OASTEI DOMNULUI ŞI ÎNVĂŢĂTURILE EI DE BAZĂ

Din cele menţionate până acum şi din cele ce vom putea vedea în continuare reese clar că Oastea Domnului s-a răspândit prin difuzarea de literatură religioasă şi prin trăirea, după principiile Bibliei, a celor ce intrau în Oastea Domnului.

Importanţa literaturii religioase fn răspândirea Oastei Domnului

Poporul era doritor de explicaţii clare a problemei mântuirii şi trăirii după voia Mântuitorului. Răspândirea Bibliei şi citirea ei a răspuns la această sete a poporului. De o mare importanţă au fost broşurile, cărţile şi foile Oastei Domnului prin care Iosif Trifa explica cum se poate duce o viaţă practică, de legătură cu Dumnezeu. Literatura difuzată în acea vreme era pe măsura înţelegerii poporului, căruia îi era adresată şi era ruptă din viaţa practică a celui ce o scria.

Iosif Trifa a ştiut să răspundă problemelor cu care se confrunta poporul, în ce priveşte viaţa spirituală, viaţa de credinţă şi de trăire cu Dumnezeu.

Dezvoltarea misionarismului

Difuzarea literaturii a condus la mişcarea dintre oameni, dintre cei care au aflat anumite lucruri şi doreau să le transmită şi la alţii. Oamenii se în-tâlneau, citeau Biblia, împărtăşeau experienţele lor, şi în felul acesta au luat fiinţă şi adunările de la Oastea Domnului.

Ioan Marini vorbeşte despre răspândirea Oastei Domnului, subliniind ideile amintite mai sus, într-un articol din foaia “Oastea Domnului” nr. 33/1934.

Rapiditatea răspândirii învăţăturilor şi a acceptării de a intra în Oastea Domnului o putem înţelege şi dintr-o mărturisire pe care o face Iosif Trifa în cartea “Oastea Domnului”.

Oastea Domnului a început cu trei luptători, care se adunau în locuinţa părintelui Iosif Trifa. La cinci luni avea 25 de ostaşi, iar astăzi (1928) are 5.000 de ostaşi Este o mărturie şi acest lucru a puterii cu care lucrează şi astăzi în lume darul şi harul Duhului Sfint Oastea a luat fiinţă prin lucrarea Duhului Sfint, şi trăieşte prin aceasta. (“Ce este Oastea Domnului” 1934/pag.4-9)

Învăţăturile de bază ale Oastel Domnului

Sigur că atunci când am vorbit despre crezul Oastei Domnului, am enumerat învăţăturile principale, totuşi în acest capitol, vom aminti două din învăţăturile Oastei Domnului, care sunt amintite aproape în toate scrierile lui Iosif Trifa.

Schimbarea vieţii

Iosif Trifa punea accentul pe “naşterea din nou” a celor ce intrau în Oastea Domnului. Ceea ce implica voinţa omului şi acţiunea lui Dumnezeu. Naşterea din nou este lucrarea Cuvântului şi a Duhului Sfânt.

O intrare la Oastea Domnului, fără schimbarea vieţii nu ajută la nimic. Schimbarea despre care vorbim este aceea care s-a produs în Saul pe drumul Damascului, şi a făcut din el Pavel, dintr-un prigonitor un apostol. Aceasta este schimbarea cea mare, despre care Mântuitorul vorbeşte cu Nicodim (Ioan 3:3-7). Sfintul Ioan Gură de Aur spunea: “nu este de ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te şi faci creştin. Aceasta înseamnă să ai o legătură vie cu Mântuitorul, să înţelegi şi să primeşti darul crucii de pe Golgota şi prin acest dar “omul cel vechi să se răstignească împreună cu Hristos” (Romani 6:6). (“Ce este Oastea Domnului” 1934/160-161)

Din nou am văzut, cât de serios pune Iosif Trifa problema naşterii din nou, care poate asigura creşterea în viaţa de credinţă.

Legătura zilnică cu Mântuitorul

O altă învăţătură care apare mereu în articolele şi scrierile Oastei Domnului este legătura zilnică cu Mântuitorul. Această legătură se asigură, după cele menţionate în articole, prin citirea Bibliei şi prin renunţarea la tot ce este lumesc şi păcătos.

Iar izbânda şi biruinţa acestei lupte ne vine din legătura pe care o avem cu Comandantul luptei noastre. Frumuseţea luptei şi a biruinţei noastre este

Comandantul nostru, este Isus Regele cel mare. Noi ne-am strins în luptă, la chemarea Lui. Luptăm sub steagul Lui, îl iubim cu o iubire nemărginită. Suntem gata, în orice clipă, să ne dăm viaţa pentru El. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 9/1935, pag.4)

O statistică a Oastei Domnului între anii 1923-1938

Răspândirea Oastei Domnului, în perioada de mai sus, se poate vedea şi dintr-o statistică pe care vrem să o prezentăm.

Cifra din paranteză este numărul de ostaşi de la Oastea Domnului, în anul respectiv.

În anul 1923 (300), 1924 (600), 1925 (2.000), 1926 (3.000), 1927 (5.000), 1928 (7.000), 1929 (12.000), 1930 (20.000), 1931 (40.000), 1932 (70.000), 1933 (100.000), 1934 (130.000), 1935 (180.000), 1936 (220.000), 1937 (260.000), 1938 (300.000).

Aceste date au fost publicate în decursul anilor în foile Oastei Domnului, până în anul 1938, când Iosif Trifa a trecut la Domnul. Numărul a continuat să crească mereu, în prezent estimându-se la peste 500.000 de ostaşi.

Rosturile Oastei Domnului

Mulţi mă întreabă despre rosturile Oastei Domnului şi despre tainele mântuirii sufleteşti. Tuturor le răspund: îngenunchează la picioarele crucii şi ţi se vor deschide ochii şi înţelegerea cea sufletească să te afli pe tine însuţi şi rosturile vieţii tale. La picioarele crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti să afli starea grozavă şi nenorocită în care te-a adus păcatul.

La picioarele crucii afli cât de grozav a fost păcatul tău că a trebuit ca însuşi Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru tine, pentru iertarea ta şi împăcarea ta cu Tatăl ceresc şi din fiu al urgiei, te-a făcut fiu al lui Dumnezeu.

Dar, la picioarele crucii nu ţi se deschid numai ochii înţelegerii, ci capeţi de sus şi un dar, o putere, un ajutor să-ţi schimbi viaţa, îţi schimbă vorbele, gândurile, umblările şi toate faptele tale. Jertfa crucii te face dintr-un om vechi, un “om nou”, dintr-un “om lumesc”, un “om duhovnicesc”.

(“Ce este Oastea Domnului” ed. a V-a 1934, pag. 72-73).

Cine sunt ostaşii Domnului? Ce este Oastea Domnului?

Un creştin adevărat trebuie să iasă cu totul din tabăra lumii şi a păcatului şi să intre hotărât şi statornic în tabăra Domnului.

Noi ostaşii Domnului nu suntem altceva decât o ceată de creştini care – prin darul lui Dumnezeu – am constatat cu groază că ne aflăm în tabăra Diavolului şi am fugit în tabăra Domnului.

Veacul de aur al creştinităţii a fost acesta când creştinii trăiau afară din “tabără”. Era.u urâţi şi prigoniţi tocmai pentru că ieşiseră din lume.

Dar vremea a trecut. Creştinii au început a se întoarce rând pe rând în lume, în “tabără”, în “Egipt”, la cuptoarele lui Faraon. Şi pe urmă s-au întors cu grămada. S-au întors aproape cu toţii. Aici intră rosturile Oastei. Cu Oastea Domnului noi am reluat firul vieţii creştine de acolo de unde s-a rupt: de la primii creştini, de la testamentul Mântuitorului: “Voi în lume sunteţi dar nu mai sunteţi din lume…”

Slăvită să fie clipa când Duhul Domnului ne-a deschis urechile şi ne-a deschis mintea să înţelegem că toată truda noastră de a ne mântui este zadarnică, câtă vreme noi trăim în “tabără”, în lume. La mântuire poţi ajunge numai ieşind din lume, pentru că, precum spunea apostolul Iacov: “Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iacov 4:4). Ni s-au deschis ochii şi mintea să vedem şi să înţelegem viaţa într-o lumină nouă, în lumina adevărată, în lumina vieţii… Ne-am aflat pe noi înşine şi rostul vieţii noastre. Şi plini de bucurie am strigat: “orbi am fost şi acum vedem”, în lume am fost, dar acum am ieşit din lume.

…Mântuirea înseamnă ruperea cu Egiptul, cu Faraon, cu lumea, cu păcatul. Aici intră rosturile Oastei Domnului.

Şi noi, ostaşii, eram iobagii lui Faraon, îi făceam regulat “cărămizile” păcatelor şi trăiam în pace cu “lumea” şi cu “Faraon”, cu păcatul. Slăvii să fie Domnul că nu ne-a lăsat să ne prăpădim în această fioroasă robie. Duhul lui Dumnezeu ne-a trezit: a trezit în noi dorul după Canaan, după mântuire…

Ei, vedeţi, scumpii mei fraţi ostaşi, asta-i Oastea Domnului: ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul păcatelor şi cu robia lui Faraon, în acest înţeles m-a povăţuit Duhul Domnului să înfiripez Oastea Lui. Oastea Domnului e drumul Canaanului, e drumul “pustiei”, e drumul luptelor noastre pentru ţara cea fără de dureri…

Ori lumea tocmai în acest punct nu înţelege Oastea. Auzi măi, să te laşi de băutură, de jocuri, de petreceri, să te laşi de toate… asta-i prea, prea… Bună va fi Oastea, dar merge prea departe (adică exact părerea lui Faraon). Un preot spunea în public lucrul acesta: “Părintele Trifa prea exagerează lucrurile cu Oastea… merge prea departe… trebuie luate neapărat măsuri de îndreptare”.

Dar, o Dumnezeule, asta ar însemna pentru mine să le strig ostaşilor: fraţii mei, întoarceţi-vă înapoi din “pustie”… prea v-aţi depărtat de Egipt… vă cheamă Faraon, veniţi înapoi la cuptoarele lui! Asta ar înseamnă pur şi simplu să fac pe crainicul lui Faraon.

Scumpii şi iubiţii mei fraţi ostaşi! Privegheaţi vă zic vouă şi iar privegheaţi, căci acum ori mai târziu, veţi auzi glasuri care vă vor chema înapoi din drumul vostru spre Canaan. Vă cheamă şi acum aşa mai pe departe, dar vă vor chema mai lămurit ca mâine când eu voi fi în mormânt. Atunci se vor lua măsuri faţă de “exagerările” mele şi veţi fi chemaţi înapoi că “prea v-aţi depărtat!” Mai curând ori mai târziu, poate că va veni o vreme când vor fi două sau mai multe Oşti. Oastea va fi atunci a celor care “nu se depărtează prea tare”. Acestea din lume fiind, vor avea “pace” şi “linişte” în “lume”.

De prigoane să nu vă temeţi: “Catacombe” mai sunt şi azi destule: Numai suflete să fie să le umple.

Rugăciune:

Învredniceste-ne pe noi, Isuse Doamne, de preascumpa Ta făgăduinţă de a fi în mijlocul nostru, întăreste-ne şi ne ajută să Te putem avea şi noi în mijlocul nostru. Prin orice vânturi de ispite, necazuri şi prigoane am trece, Tu Doamne, adu-ne neîncetat aminte că eşti cu noi, că eşti în mijlocul nostru.

Strânşi în jurul Crucii Tale ca nişte copilaşi ai Tăi, noi te rugăm, cu lacrimi de foc Te rugăm. O, vino Doamne Isuse, la noi, rămâi la noi şi fii cu noi până în clipa când ne vei chema pentru totdeauna la Tine, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor, amin.

(“Ce este Oastea Domnului” ed. V-a 1934, pag. 180-187)

Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, “turma cea mică”, care înaintează prin “pustie”, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţă, prin biruinţe.

Voi, iubiţii mei, rămâneţi până la sfirsit în această Oaste luptătoare. Veţi fi chemaţi mereu înapoi la o Oaste “ce nu se depărtează prea mult”. Vi se va spune mereu că la Oaste nu trebuie să vă depărtaţi prea mult. Dar voi, iubiţii mei, stăruiţi în drumul vostru cel sfint. Orice ispite v-ar chema înapoi, lângă cuptoarele şi căldările lui Faraon, voi să rămâneţi în pustie şi înaintaţi mereu spre ţara făgăduită cântând, luptând şi biruind. Despre nimic altceva voi să nu vreţi să ştiţi decât despre Isus cel răstignit şi călătoria spre Canaan. Şi che-fflati-i şi pe alţii în călătoria aceasta sfântă.

O, Doamne Isuse, întăreşte-ne pe noi în călătoria cea sfântă cu “nor luminos şi stâlp de foc”, trece-ne prin toate greutăţile şi ispitele. Condu-nc

(Foaia “Oastea Domnului” nr. 47/1934 pag 5 şi Cartea “Spre Canaan” ed. 1936 pag. 18-30)

Creştinătatea de nume

Nu se poate tăgădui adevărul: am ajuns o creştinătate de nume. Vedem în lume un creştinism de nume. Vedem în lume un păgânism ce-şi zice creştinism.

Cum am ajuns aici? S-a vorbit mult despre aceasta şi s-ar mai putea vorbi mult. Eu voi spune pe scurt numai atât: Domnul Isus a venit în lume să-l scoată pe om din lume. Să-l scoată din duhul cel rău al lumii, în care intrase după ieşirea din grădina Edenului. Isus i-a scos din lume mai întâi pe cei 12 apostoli, cărora le zicea: “Voi nu mai sunteţi din lume, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan 15:19).

Trei ani de zile, cât a petrecut pe pământ Domnul Isus a scos mereu suflete din lume şi pe urmă a suferit răstignire “afară din tabără”… Era şi aceasta o predică vie, că la Golgota poţi ajunge numai ieşind din lume, pentru că aşa cum spunea apostolul Iacov: “Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4:4).

“Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). De aceea a strigat acest testament cu putere şi apostolul Pa vel: “Iar noi să ieşim afară din tabără la EL” (Evrei 13:13).

Veacul de aur al creştinătăţii a fost acesta când creştinii trăiau “afară din tabără”. Erau urâţi şi prigoniţi tocmai fiindcă ieşiseră din lume…

Aici intră rosturile Oastei. Aici am intrat şi noi cu rosturile Oastei. Cu Oastea Domnului noi am luat firul vieţii creştine de acolo de unde s-a rupt: de la primii creştini, de la testamentul Mântuitorului: “Voi în lume sunteţi, dar nu mai sunteţi din lume”.

… Slăvită să fie clipa când – prin un preot – Duhul Domnului ne-a deschis mintea să înţelegem că toată truda noastră de a ne mântui este zadarnică, câtă vreme noi trăim „În tabără”, în lume. De aceea ascultând îndemnul apostolului Pavel, noi ostaşii Domnului, am ieşit la Golgota, afară din “tabără”. Ni s-au deschis ochii şi ni s-a deschis mintea să vedem şi să înţelegem viaţa într-o lumină nouă, în lumina cea adevărată, în lumina vieţii. Ne-am aflat pe noi înşine şi rostul vieţii noastre. Şi plini de bucurie am strigat: “orbi am fost şi acum vedem”, în lume am fost, dar acum am ieşit din lume…

Şi dacă lumea totuşi ne urăşte – o, aceasta nu ne supără. Dimpotrivă, tocmai asta e pecetea şi mărturia că suntem cu adevărat afară din “tabără”, căci Domnul Isus a spus lămurit: “lumea vă urăşte pentru că voi nu sunteţi din lume”.

Ura şi prigoana lumii îi însoţesc pe copii lui Dumnezeu până la marginile mormântului, ne vor însoţi şi pe noi copiii Lui din Oastea Lui, până la uşa mormântului – ca o mărturie că suntem cu adevărat în biserica cea adevărată.

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 25/1935)

La Oastea Domnului nu se plătesc taxe şi contribuţii băneşti

Oriunde se vesteşte cu putere Evanghelia, Satan ridică fel de fel de bănuieli: ba că predicatorul predică din interes, ba că nu-i place munca, ba că e greu plătit, etc.

Apostolul Pavel apăra vestirea Evangheliei de aslfel de atacuri. Făcea totul, lucra din greu şi cu mâinile sale – numai să nu smintească cu ceva vestirea Evangheliei.

Pe linia aceasta trasă de marele apostol, ne-am ţinut şi ne ţinem şi noi cei de la Oastea Domnului.

De la început noi am ferit mişcarea aceasta de orice taxe şi contribuţii obligatorii. Oastea Domnului e doar singura societate care n-are taxe: n-a pornit la drum cu taxe şi nici n-are nici un fel de taxe şi greutăţi băneşti pentru membrii ei. Şi am făcut acest lucru anume ca să ferim vestirea Evangheliei de orice fel de taxe, de sarcini şi de orice fel de bănuială.

Oastea Domnului trebuie să rămână până la sfârşit cu vestirea Evangheliei şi cu vestitori care-şi câstigă traiul vieţii prin muncă şi trudă cinstită…

(“Munca şi Lenea” pag. 42)

Învăţăturile şi îndrumările de temelie ale Oastei Domnului

În cartea “Ce este Oastea Domnului”, ed. a V-a 1934, preotul Iosif Trifa, iniţiatorul şi întemeietorul mişcării religioase de renaştere duhovnicească la o viaţă nouă în Domnul Hristos, denumită Oastea Domnului, spune următoarele învăţături şi îndrumări pentru Oastea Domnului:

„În cartea aceasta vor afla ostaşii învăţăturile de temelie ale Oastei.

Ţinem însă să spunem că la Oaste mai sunt şi alte cărţi de îndrumare pentru Oastea Domnului Oastea îşi are cărţile ei, care toate arată drumul mântuirii, pe care l-a deschis această mişcare…

Şi mai presus de toate, cei ce intră în Oastea Domnului şi cei ce au intrat, trebuie să aibă negreşit cartea lui Dumnezeu, Biblia”.

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 34/1935, pag. 3)

Programul Oastei în epistolele apostolului Pavel

Oastea Domnului n-are regulamente şi reguli speciale, pentru că toate regulile şi regulamentele ei se află în cartea sffntă Biblia şi în învăţătura bisericii.

Îndeosebi însă, ostăsia Domnului îşi are regulile ei în epistolele apostolului Pavel. Toate regulile unui bun ostaş al lui Hristos se află în epistolele celui mai viteaz ostaş din câţi a avut armata Domnului pe pământ: sfântul apostol Pavel.

În epistolele apostolului Pavel afli tot ce trebuie ostăşiei tale. În epistolele marelui apostol, Oastea îşi află toate rânduielile ei şi ostaşul toate regulile şi armele lui.

Oastea Domnului nici nu este altceva decât o întoarcere a noastră la traiul fraţilor şi surorilor din epistolele apostolului Pavel…

Noi, ostaşii Domnului, nu facem altceva decât să ne silim să ne întoarcem la viaţa simplă şi plină de dragoste a fraţilor şi surorilor din epistolele apostolului Pavel…

Fraţii mei! Citiţi mereu epistolele apostolului Pavel, căci ele sunt catehismul Oastei noastre, pentru că în ele este şi o mare putere de convertire…

Epistolele Pauline sunt scrise de unul ce şi-a schimbat viaţa pe drumul Damascului, de aceea ele vor schimba mereu, până la sfârşitul veacurilor, vieţi şi suflete pierdute…

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 27/1936, pag. 7)

O şcoală sufletească despre Jertfa Crucii Mântuitorului

În şcoala sufletească ce am deschis-o la “Lumina Satelor”, noi vorbim neîncetat despre Jertfa Crucii Mântuitorului. Repetăm mereu această lecţie în alte şi alte forme, în toate cărţile noastre aflaţi învăţătura despre Jertfa Crucii, spusă în altă şi în altă formă.

Şi vom continua mereu această învăţătură repetând cuvintele apostolului Pavel: “N-am avut de gând, iubiţii mei, să ştiu între voi altceva, decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2).

Predicăm şi noi şi vom predica mereu pe “Isus cel răstignit”. Nici nu se poate altcum, căci Jertfa Crucii este temeiul şi temelia mântuirii noastre.

(Foaia “Lumina Satelor” nr. 13/1929)

Deci părintele Iosif Trifa considera că a predica şi a scrie despre Jertfa Mântuitorului înseamnă a fi într-o scoală sufletească, aceasta pentru că ne aduce aminte mereu de dragostea, smerenia şi sacrificiul Domnului Isus.

Rămânem în această şcoală sufletească atât timp cât călcăm pe urmele Lui.

Capitolul 6

ADUNĂRILE RELIGIOASE DE LA OASTEA DOMNULUI

Iniţiatorul şi întemeiatorul mişcării Oastea Domnului – părintele Iosif Trifa – s-a îngrijit ca în scrierile sale să ne dea anumite îndrumări şi învăţături, despre cum trebuie să se tină adunările de la Oaste, învăţături scoase din cartea lui Dumnezeu, Biblia.

Astfel, în cartea de bază a Oastei “Ce este Oastea Domnului”, el a prevăzut şi învăţături despre adunările Oastei, pe care le redăm aici, în întregime pentru documentarea noastră în această privinţă, după cum urmează:

Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea voastră cea sufletească (1 Corineni 14:26).

Oastea Domnului îşi are adunările ei duhovniceşti. Oriunde sunt doi sau trei ostaşi, ei se strâng la un loc, în numele scumpei făgăduinţe pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20).

În aceste adunări ostaşii citesc din Biblie şi din cărţi religioase, cântă, se roagă, învaţă, se întăresc unii pe alţii şi vestesc şi altora aceste bucurii.

Lumea vede o “noutate” în aceste adunări (fireşte o “noutate” sectară). Cu toate că ele nu sunt nici o noutate.

Adunările duhovniceşti sunt o poruncă a Scripturilor, pe care le aflăm de la începutul creştinismului. Ni le arată Scripturile.

Faptele apostolilor 17:11 ne spun că cei dintâi creştini se strângeau în fiecare zi ca să citească Scripturile, se învăţau şi se înţelepţeau unii pe alţii (Coloseni 3:16). Când se adunau laolaltă – şi se adunau regulat – unul avea o cântare, altul o învăţătură, altul o tălmăcire, şi astfel se zideau unii pe alţii (1 Corinteni 14:26).

Adunările duhovniceşti, îa primii creştini, nu erau numai o poruncă a Scripturilor, ci era o dorinţă a lor sufletească, duhovnicească. Simţeau nevoia să se întărească mereu, în lupta cea mare a mântuirii. Simţeau şi plăcerea duhovnicească de a se întări mereu în Domnul şi de a-şi petrece timpul în Domnul.

Însă, în curgerea vremii, râvna a slăbit, mereu, mereu, s-a răcit mereu.

Mai târziu a venit Diavolul şi în locul adunărilor duhovniceşti şi-a deschis el adunările lui, cele lumeşti, cele drăceşti, în locul caselor şi catacombelor, pe unde se adunau primii creştini, Diavolul şi-a deschis cârciumile lui, adunările lui cele grozave.

În locul adunărilor duhovniceşti, din vremea primilor creştini, azi avem adunările cele lumeşti. Duminica şi de sărbători, bisericile sunt goale, iar după prânz creştinii umplu cârciumile, se ticăloşesc cu alcool şi săvârsesc fel de fel de răutăţi, în cazul cel mai bun, se strâng de minciuni, clevetesc şi vorbesc urât. Ah! Cu câtă miselie a lucrat Diavolul, şi aici! El a luat Biblia din mâna creştinilor şi le-a pus “biblia lui”: cărţile de joc. În loc de revărsarea Duhului Sfânt, a pus “revărsarea” alcoolului, în loc de “beţia” cea sfântă a Duhului Sfânt, a pus beţia alcoolului, în locul cântărilor duhovniceşti, a pus cântările drăceşti, în loc de alese învăţături, a pus înjurături şi tot felul de vorbe de ocară.

Iată cine sunt creştinii, cei adevăraţi!!! Şi îndată ce strigi după acest rău şi îi chemi pe oameni înapoi, la adunările cele duhovniceşti, lumea strigă că eşti “pocăit”… Că strici datinile strămoşeşti, că ataci “ortodoxia”, etc. Eşti creştin adevărat şi veritabil numai cât te strângi prin acele cârciumi şi petreceri şi înjuri de Dumnezeu.

Vai ce creştinătate oribilă este aceasta!

Să nu ne mire, prea mult, acest lucru. Creştinii de azi sunt oameni lumeşti şi adunările lor, deasemenea, nu pot fi decât “după chipul şi asemănarea lor”: adunări lumeşti.

Noi, ostaşii Domnului, să dăm viaţa adunărilor duhovniceşti, din vremea primilor creştini. Oriunde suntem doi sau trei ostaşi, să ne strângem în numele Domnului. Să ne întărim unii pe alţii, apoi să păşim în lume şi pentru mântuirea altora. Să-i scoatem pe oameni din iadul adunărilor lumeşti. Să-i scoatem din iadul cârciumelor şi al petrecerilor şi să-i aducem în “catacombele” Domnului. Să-i învăţăm să petreacă şi ei în cele duhovniceşti. Să-i învăţăm să citească Biblia, să-i învăţăm să-I cânte Domnului, să le dăm “vin” din burduful cel adevărat al “viţei” (Ioan 15). Să-i învăţăm cu “beţia” cea sfântă a Duhului Sfânt.

Prin adunările şi petrecerile noastre cele duhovniceşti, să arătăm oamenilor că noi putem să ne bucurăm şi în Domnul. Să le arătăm că aceasta este petrecerea şi bucuria noastră, cea adevărată.

Adunările Oastei Domnului sunt – şi trebuie să fie – adunări curat duhovniceşti, în acestea se vorbeşte numai despre lucrurile mântuirii sufleteşti. Amintesc mai jos trei puncte de program, pentru adunările Oastei:

Citirea Bibliei

Adunările Oastei Domnului” trebuie să fie înainte de toate o scoală a Bibliei, o scoală biblică. Biblia este o scoală minunată, care ţine o viaţă întreagă. Toţi şcolarii Bibliei, văzând cu ochii, capătă înţelepciune, cunoştinţă sufletească, pentru că Biblia este cartea lui Dumnezeu; este o carte plină de putere, de dar şi de har.

Tocmai pentru aceasta, Biblia este o carte persecutată, cum n-a fost şi nu este o alta. Diavolul se străduieşte, în tot chipul, să-i ţină pe oameni departe de această carte binecuvântată şi minunată. A Diavolului este şi minciuna că Biblia ar fi “carte pocăită”.

Ostaşilor, din Oastea Domnului, ţineţi la Biblie – şi citiţi în Biblie -ântocmai cum soldatul tine la arma lui!

Nu am de la Domnul o altă încredinţare şi o poruncă mai mare, decât aceasta: să strig neîncetat cuvintele Lui: “Cercetaţi Scripturile, căci ele mărturisesc despre Mine şi în ele socotiţi că aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5:39).

Un ostaş în Oastea Domnului trebuie să fie un harnic şcolar biblic; un harnic cercetător al Bibliei, în adunările Oastei, toţi ostaşii să aibă Biblia.

Întocmai cum şcolarul nu poate merge la şcoală fără abecedar, tot aşa şi în adunarea Oastei nu pot fi şcolari fără cartea vieţii. Un ostaş adevărat este un ostaş biblic; un ostaş înarmat cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6:17). Citiţi pe larg despre sabia aceasta, în cărticica “Sabia Duhului”.

Rugăciunea în comun

Un alt punct din adunările Oastei Domnului” trebuie să fie rugăciunea în comun. Oatasii Domnului trebuie să înveţe a se ruga, îngenunchind cu toţii în jurul crucii Mântuitorului. Ostaşii Domnului trebuie să înveţe a se ruga nu numai din cărţile de rugăciuni, ci şi cu vorbele lor, proprii. Rugăciunea cu cuvintele proprii este un semn al lucrării Duhului Sfânt. La o astfel de rugăciune liberă şi Duhul Sfânt lucrează în mintea omului.

Cântarea în comun

Cântarea în comun trebuie să fie un alt punct al adunărilor Oastei. Oastea Domnului îşi are cântările ei, îşi are cartea ei de cântări “Cântaţi Domnului”.

Pe lângă cântări, în adunare se poate citi Biblia şi alte cărţi religioase, se pot ţine cuvânlări şi tâleuiri şi alte lucruri folositoare. Adunaţi-vă în Numele

Domnului şi Duhul Sfânt vă va arăta ce să lucraţi, ce să grăiţi, cum să cântaţi şi cum să “vă zidiţi unul pe altul” (1 Tesaloniceni 5:11).

Eu sunt încredinţat, iubiţii mei fraţi ostaşi, că – după atâţia ani, de la înfiinţarea Oastei Domnului, sunteţi plini de bunătate, plini de orice fel de cunoştinţă şi astfel, sunteţi în stare să vă învăţaţi unii pe alţii (Romani 15:14).

Cercetaţi pe cei slabi

Oriunde veţi auzi că se află ostaşi singuratici, începători, lipsiţi de îndrumări – cei tari grăbiţi-vă şi veniţi în ajutorul lor. Toţi ostaşii, cei întăriţi, să facă lucrare de misionar, mergând acolo unde au înţeles că se află ostaşi, care sunt lipsiţi de ajutor. Iubiţi-vă, fraţi ostaşi! Plecaţi, când veţi avea răgaz, prin satele vecine şi vestiţi cu curaj lucrul şi Oastea Domnului. Nu vă temeţi căci Domnul este cu voi, El vă va arăta ce să grăiţi şi cum să lucraţi.

(“Ce este Oastea Domnuiui” ediţia a V-a 1934, pag. 175-179)

Făgăduinţa de la Matei 18:20

În Biblie sunt multe făgăduinţe scumpe, pe care însă noi nu le folosim. Nu le trăim. Ele stau acolo ca nişte haine de pradă, pe care nu le îmbracă nimeni. Cam aşa este şi cu făgăduinţa de la Matei 18:20. Oare unde am putea afla, în această lume, o făgăduinţă mai scumpă ca aceasta?

Eu mă întreb: oare trăim noi, cei care căutăm mântuirea, această făgăduinţă? Oare trăim noi, ostaşii Domnului, cei care căutăm mântuirea, această făgăduinţă? Oare trăim noi, ostaşii Domnului, această făgăduinţă în Oastea Domnului şi în adunările Oastei? Căci, iubiţii mei, şi adunările noastre sunt zidite – pe scumpa făgăduinţă: “unde sunt doi sau trei…”.

Adunarea Oastei este o strângere în numele Domnului Isus, o strângere în jurul crucii Lui, o strângere de suflete care-L cheamă pe Domnul în mijlocul lor…

Fraţii mei! La 12 ani de la înfiinţarea Oastei, eu aştept ca să trăiţi cu toţii făgăduinţa de la Matei 18:20. Să o aveţi în adunarea Oastei.

Învăţaţi-vă şi strângeţi-vă la un loc, în numele Domnului… rugaţi-vă cu foc… cântaţi cu foc… plângeţi cu foc…

Învăţaţi-vă a vă încrede mai mult în Domnul, decât în om! Clipă de clipă, să ne aducem aminte că, fără Domnul, nu putem face nimic (Ioan 15:5). Omul este schimbător şi trecător; azi vine, mâine pleacă, azi iubeşte Oastea, mâine o părăseşte – dar Domnul rămâne Acelaşi în veac.

Ştim că, bolnavul de la lacul Betezda a zăcut 38 de ani, tocmai pentru că aştepta ajutorul omului, şi nu a putut fi mântuit până nu a venit Domnul, până nu a venit ajutorul Domnului… (Ioan 5:1-16).

Fraţii mei! Fiţi tari în făgăduinţa de la Matei 18:20! Căci va veni o vreme, când vom avea o mare lipsă de ea. Luaţi aminte! Vor veni vremuri grele pentru Oaste. Va veni vremea când va trebui să intrăm în “catacombe”. Pe unele locuri, adunările mai mari ale Oastei vor fi interzise (sau dacă nu vor fi interzise, se vor aranja în aşa fel, ca să nu mai fie “primejdioase” pentru împărăţia Iadului.

Şi atunci vom rămânea cu adunarea de la Matei 18:20, pe care nimeni nu o poate opri.

Eu, fraţii mei, pun mare preţ pe adunările cele restrânse, pe adunările celor doi-trei, decât pe adunările mari. Din atâtea adunări mari, n-a mai rămas nimic. A fost un vânt trecător. Eu mă tem de multe ori ca nu cumva să rămânem cu un fel de “pradă” a adunărilor mari. Nu cumva toţi să-şi bată capul după “adunări mari”, cu “oameni mari” – şi să neglijeze adunările cele restrânse, prin care trăieşte focul Oastei. Cele mai multe Oşti s-au făcut prin cei “doi-trei” şi trăiesc prin cei “doi-trei”.

În adunările cele mici, de fraţi credincioşi, coboară mai ales făgăduinţa de la Matei 18:20.

Şi e firesc să fie aşa. E explicabil. Domnul Isus a coborât odată în lume pentru toţi, “să-i scoată din lume”, şi să-i facă “ai Săi”. Iar azi, El coboară numai între cei care au ieşit din lume şi s-au strâns în jurul crucii Lui.

Când se strâng la un loc, cei care au ieşit din lume… copilaşii Domnului, plâng şi se roagă cu lacrimi de foc… căci în toţi bate aceeaşi inimă şi acelas gând – acolo simţi cu adevărat făgăduinţele de la Matei 18:20. Acolo îl simţi pe Domnul viu, în mijlocul fraţilor.

Aceasta este, iubiţii mei fraţi, adunarea care ne trebuie, aceasta este adunarea pentru care nu sunt necesare “aprobări speciale” (pentru adunarea de la Matei 18:20 nu trebuie aprobare specială). Aceasta este adunarea pe care nimeni n-o poate lua de la noi. Nici lumea, nici Iadul.

Mă uit duhovniceşte peste fronturile Oastei Domnului şi mă bucur că văd aceste adunări. Părăsiţi de toţi, fraţii ostaşi se strâng pe la casele lor. Şi Domnul coboară între ei, îi mângâie ca pe copilaşii Lui şi îi întăreşte.

Scumpii mei fraţi ostaşi, m-am întors printr-o minune la front. Ştie bunul Dumnezeu cât voi mai putea sta între voi. Vă las ca testament pentru adunările Oastei, făgăduinţa de la Matei 18:20. Fiţi tari în această făgăduinţă! Nu aveţi de ce să vă temeţi.

De o singură primejdie să vă temeţi, adunările Oastei, de primejdia de a-L pierde pe Isus cel răstignit, din mijlocul vostru.

De prigoane să nu vă temeţi. “Catacombe” mai sunt destule. Numai să fie suflete să le umple.

Rugăciune: Învredniceşte-ne şi pe noi, Isuse Doamne, de prea scumpa Ta făgăduinţă, de a fi în mijlocul nostru, întăreşte-ne şi ajută-ne să Te putem avea şi noi în mijlocul nostru. Prin orice ispite, necazuri şi prigoane am trece, Tu Doamne adu-ne neîncetat aminte că eşti cu noi, că eşti în mijlocul nostru.

Strânşi în jurul crucii Tale, ca nişte copilaşi ai Tăi, noi Te rugăm… cu lacrimi de foc te rugăm. O, vino, Doamne Isuse, la noi, rămâi la noi şi fii cu noi, până în clipa când ne vei chema, pentru totdeauna la Tine, ca să trăim cu Tine, în vecii vecilor, amin!

(“Ce este Oastea Domnului” ediţia a V-a 1934, pag. 180-187)

Programul Oastei şi al întrunirilor ei

“Căci n-am avut de ghid să ştiu între voi altceva, decât pe Isus cel răstignit” (1 Corinteni 2:2).

Multe ar fi de spus la împlinirea celor 12 ani de la înfiinţarea Oastei. Fără îndoială, binefacerile acestei binecuvântate mişcări sunt multe. Eu însă le rezum pe toate în una singură: Oastea Domnului L-a făcut şi îl face cunoscut pe Isus cel răstignit. Oastea L-a adâncit în sufletul poporului nostru pe Isus cel răstignit şi jertfa Lui cea sflntă. Toate roadele Oastei răsar din acest izvor. Şi toate roadele de viitor ale Oastei Domnului, vor răsări numai din adâncimea acestui izvor.

Isus cel răstignit: Acesta a fost programul meu în toţi anii de Oaste şi acesta este programul Oastei. Nu este un program nou acesta. L-am aflat gata la sfântul apostol Pavel.

Nimeni, dintre muritorii pământului, nu L-a înţeles şi nu L-a adâncit atât de mult pe Isus cel răstignit ca apostolul Pavel. Şi nimeni nu L-a vestit cu atâta putere ca el. L-a vestit în prigoane, în strâmtorări, în bătăi; L-a vestit şi din temniţă, legat de lanţuri (Filipeni 1:13-14).

Şi nimeni, dintre muritorii pământului nu L-a apărat pe Isus cel răstignit cu atâta îndârjire şi vitejie ca apostolul Pavel.

De câte ori era vorba de “tăierea împrejur”, de “carne”, de “litera legii”, apostolul Pavel era de o îndârjire extraordinară, îl înfruntă pe apostolul Chifa, pune sub anatemă pe cei ce predică o altă evanghelie (pe cea cu “litera legii”)… nu cruţă nimic şi pe nimeni (Galateni 1:8).

Se dădea pe atunci o aprigă luptă între “lege” şi “har”, între “literă” şi “duh”, între Vechiul şi Noul Testament, în această luptă, apostolul Pavel îi apără pe cei “născuţi din nou”, îi apără pe “copilaşii lui”, pe care îi născuse din nou (Galateni 4:19). Îi apără fată de primejdia cu “tăierea împrejur”, cu “litera legii”, cu „întoarcerea la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase” (Galateni 4:9-10).

Această luptă se dă şi azi. Căci ispititorul îşi bate neîncetat capul cu un singur lucru: să-L scoată pe Isus cel răstignit din viaţa creştinilor şi din fră-mântările mântuirii lor. El umblă neîncetat să fure “mierea” şi să lase “fagurii”, să fure “duhul” şi să lase “litera”, să fure “miezul” şi să lase “găocile”.

În şcoala apostolului Pavel am învăţat şi eu să fiu un îndârjit vestitor şi apărător al lui Isus cel răstignit. Şi până voi pleca din această lume, nu vreau să ştiu despre altceva, decât să-L vestesc pe Isus cel răstignit şi jertfa Lui cea sfântă.

Puterea Oastei este Isus cel răstignit. Cât îl avem pe El în noi şi între noi – avem totul. Când L-am pierdut pe El – am pierdut totul.

Toate străduinţele noastre să fie strânse mereu în acest punct: să nu-L pierdem pe Isus cel răstignit. Să nu pierdem “miezul” şi să rămânem cu “găocile”; să nu pierdem “duhul” şi să rămânem cu “litera”.

Au trecut mulţi ani de Oaste. Sunt mulţi ani de când mă topesc în această lucrare. Ştie bunul Dumnezeu, poate nu e departe vremea când Domnul mă va chema “acasă”. Dacă e vorba să las vreun “testament” pentru Oaste şi fraţii ostaşi, apoi acela e de la l Corinteni 2:2: “Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus cel răstignit.

(“Ce este Oastea Domnului” ed. V-a 1934, pag. 197-198)

Cum trebuie să se ţină adunările Oastei Domnului

Strângerea credincioşilor la un loc, în adunare, laolaltă – după expresia biblică – în numele Domnului Isus, sau pentru numele Lui, este singurul loc de pe pământ, unde Domnul Isus a spus că este în mijlocul lor.

“Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul tor (Matei 18:20).

Pe această bază se ţin şi adunările care se fac la Oastea Domnului.

Iată ce spune, despre acest lucru, părintele Iosif Trifa:

“Adunarea Oastei este o strângere în numele Domnului Isus… o stiângere în jurul crucii Lui… o strângere de suflete, care-L cheamă pe Domnul Isus în mijlocul lor, pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu din Biblie, de la Matei 18:20. (“Ce este Oastea Domnului” ediţia 1934, pag. 180)

Scopul adunărilor Oastei este în primul rând propovăduirea Evangheliei Domnului Isus, pentru ca orice om să-L poată cunoaşte şi să-L poată afla pe El şi jertfa Lui cea scumpă, ca să ajungă apoi desăvârşit în Hristos Isus (Coloseni 1:28).

Apoi, în adunările Oastei se mai urmăreşte să se facă zidirea sufletească a bisericii, după cuvântul care zice: “… când vă adunaţi laolaltă… toate să se facă spre zidirea voastră sufletească”. Această zidire se face pe credinţa noastră preasfântă… prin Duhul Sfânt (Iuda 20).

Acesta era şi scopul sfântului apostol Pavel, ca să-i ajute pe “fraţii” lui să cunoască Taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Coloseni 2:2-3). Altceva mai bun şi mai mult nu se poate afla.

După aflarea, cunoşterea şi primirea Domnului Isus, se mai urmăreşte, în adunare, slăvirea şi adorarea lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.

Nu se vorbeşte în adunările Oastei despre formele şi ritualurile bisericii noastre (“Ce este Oastea Domnului” ediţia a V-a 1934, pag. 85) şi nici a altor biserici, întrucât fraţii ostaşi nu sunt pregătiţi pentru aceasta şi pentru că aceste discuţii duc la neînţelegeri, certuri şi dezbinări între fraţi. Din contră, în adunare se urmăreşte şi se vorbeşte de apropierea, pacea, dragostea şi unirea credincioşilor, chiar dacă sunt din confesiuni diferite, după cuvântul Domnului Isus, din rugăciunea Sa de la Ioan 17:21, în care se spune că toţi credincioşii Lui “să fie una”, după cum şi El este “una” cu Tatăl.

În repetate rânduri, Iosif Trifa a fost învinuit de către unii preoţi, colegi ai săi, ca unul care nu vorbeşte în scrierile sale despre aceste lucruri, la care dânsul a răspuns că este adevărat că nu s-a ocupat despre lucrurile acestea, pentru că el a vorbit mai mult despre cunoaşterea Domnului Isus cel răstignit şi despre jertfa Lui cea sfântă şi scumpă. (“Să creştem în Domnul” pag 4-6)

La Oaste se ţin trei feluri de adunări: adunare de evanghelizare, de rugăciune şi de şcoală biblică.

În adunarea de evanghelizare, se urmăreşte mai mult vestirea Cuvântului lui Dumnezeu şi al Domnului Isus sub călăuzirea Duhului Sfânt, după care se face chemare sufletelor să vină să se predea Domnului şi să primească mân-tuirea, să se hotărască pentru El şi să facă legământ cu Domnul, că-I va sluji toată viaţa sa, aici pe pământ şi dincolo în veşnicie.

În adunările de rugăciune, se vorbeşte despre importanţa rugăciunii ce trebuie să aibă în viaţa credincioşilor, unde, când şi cum trebuie să se facă rugăciuni.

“Faceţi toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri, vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:18).

“Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugafi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:16-17).

În adunarea de şcoală biblică, se citeşte, se studiază şi se aprofundează Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, sub inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt, care este învăţătorul şi Mângâietorul nostru, în toate lucrurile.

“Cercetafi Scripturile – spune Domnul – pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, şi tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).

Sfaturi despre întrunirile de la Oaste

Orice adunare se începe şi se termină cu una sau mai multe rugăciuni, făcute în duh, de către unul sau mai mulţi fraţi şi surori, care sunt îndemnaţi de Duhul Sfânt să se roage, în unele cazuri, înainte sau după rugăciune, se cântă o cântare-rugăciune, sau se citeşte câte un psalm din Biblie, cu subiect de rugăciune. Nu se obişnuieşte să se facă rugăciuni citite sau învăţate pe de rost şi nu se repetă mereu aceleaşi rugăciuni.

La începutul adunării, se mulţumeşte Domnului pentru strângerea noastră laolaltă, se cere binecuvântarea asupra mersului adunării, după care se cere revărsarea puterii Duhului Sfânt peste sufletele din adunare, care să ne mângâie inimile noastre şi să ne înveţe adevărurile Lui în toate lucrurile.

La sffrsitul adunării, se mulţumeşte Domnului pentru binecuvântările şi bucuriile primite în decursul adunării, prin auzirea Cuvântului şi se cere putere de la El, ca cele auzite să poată fi primite cu folos de mântuire, să poată fi puse în viaţă şi apoi trăite, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor noastre.

Unii fraţi mai făceau apoi şi alte cereri şi rugăciuni cu caracter personal, social, local, pentru autorităţi, bolnavi, pentru cei ce suferă din cauza Cuvântului lui Dumnezeu, etc. aşa cum erau îndemnaţi şi cum le dădea duhul să se roage.

În adunare, toată activitatea decurge în mod liber, sub inspiraţia, îndemnul şi călăuzirea Duhului Sfânt.

Nu se practica obiceiul de a fi cineva mai mare în adunare, care să conducă adunarea, să stabilească mai dinainte un program (ca în lume) ca cine sau ce să vorbească, sau cine şi cum să se roage în adunare. O astfel de practică împiedică revărsarea şi lucrarea Duhului Sfânt în adunare.

În privinţa vorbirii în adunare: cine este îndemnat de duhul şi “are ceva”, se scoală şi vorbeşte. Uneori se mergea până acolo, în timpul vorbirii, că dacă unul avea o descoperire, celălalt tăcea, până se spunea descoperirea, după care îşi continua vorbirea, cum se întâmpla şi între corinteni (1 Corinteni 14:30). În felul acesta se realiza libertatea duhului în adunare şi se întregeau unul pe altul în vorbire şi în învăţătură, şi astfel se realiza zidirea bisericii.

Cuvântul spune foarte clar:”… Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi «are ceva»… să se facă zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26). Dar dacă acel cineva nu are îndemnul duhului să vorbească sau să se roage şi el este numit de către conducătorul adunării, sau este stabilit sau rânduit mai dinainte să facă aceasta, el va căuta, ca totuşi, să facă faţă sarcinii primite: va vorbi sau se va ruga de mântuială, din obicei, sau din ordin, de la el, fără duh şi fără să facă o zidire sufletească, fiindcă dacă omul “nu are ceva” primit de la Duhul, n-are nici ce să dea altora, spre zidire. Dă şi el ce are: eul lui, răceală, etc.

În adunare nu este considerat cineva mai mare, care să conducă, sau să supravegheze bunul mers al adunării, cum se obişnuieşte în adunările lumeşti. Domnul Isus, care, prin Duhul Său, este în mijlocul nostru, conduce adunarea în chip nevăzut. Numele Domnului Isus, lucrarea şi puterea Lui în adunare, este într-adevăr îndeajuns pentru toate nevoile adunării şi nu mai este nevoie de nici un om, care să o conducă, în cele mai multe cazuri, omul mai mult strică, mai mult dărâmă, decit zideşte adunarea, biserica.

Noi suntem cu toţii egali înaintea lui Dumnezeu, fraţi şi surori, chiar dacă unii dintre noi avem anumite daruri deosebite, cum era cazul cu părintele Trifa, cu fratele Marini, cu fratele Dorz şi cu alţii, pentru că aceste daruri nu le aveau de la ei, ci şi ei Ie primiseră de la Domnul, care dă tuturor cu mână largă.

Şi atunci – cum spunea Iosif Trifa – “Toate meritele mele sunt darurile Lui şi noi toţi trebuie să stăm jos, cu feţele aplecate la pământ la picioarele crucii Sale. Prin El suntem ceea ce suntem”. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 5/1930)

Ei înşişi nu pretindeau să fie şefi sau conducători, dându-ne şi nouă o pildă bună şi vrednică de urmat în această privinţă.

Mi-aduc aminte, cu multă dragoste şi plăcere, de adunările din Sibiu 1930-1938, unde l-am avut de cele mai multe ori în mijlocul nostru pe părintele Iosif Trifa şi pe fratele Marini, cu câtă dragoste veneam noi la adunare. Alături de Iosif Trifa, fraţii vesteau Cuvântul Domnului în adunare.

Parcă-l văd pe Iosif Trifa, cum şedea pe bancă în rând cu fraţii. Nu se aşeza niciodată pe scaunul de la masa din faţă, care-i era rezervat. Nu se socotea conducător sau preşedinte, fiindcă era preot şi avea anumite daruri. În semerenie, se socotea ca unul dintre fraţi. Domnul era singurul conducător al nostru, iar noi cu toţii ne consideram fraţi în Hristos.

În acest fel se comporta în adunare şi fratele Marini, pe care l-am avut mult timp între noi.

În schimb noi fraţii nu abuzam de această comportare a lor, ci le dădeam ascultarea, cinstea şi preţuirea cuvenită.

Capitolul 7

CINE ESTE ŞI CINE POATE FI CONDUCĂTORUL OASTEI DOMNULUI

Întrebarea de mai sus este titlul unui articol pe care Iosif Trifa l-a publicat mai întâi în foaia “Oastea Domnului” (nr. 30/1931, pag. 3), şi apoi în cartea “Ce este Oastea Domnului”, încă de atunci, la opt ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, se punea problema cine este conducătorul Oastei. Din această cauză Iosif Trifa, care a fost iniţiatorul şi întemeiatorul acestei mişcări evanghelice de renaştere duhovnicească la o viaţă nouă în Domnul Hristos, s-a văzut silit să facă o precizare în această privinţă. Acest articol este foarte important, cuprinzând la sfârşitul lui şi unele cuvinte testamentare ale lui Iosif Trifa, pe care le-a lăsat, ca pe o ultimă solie, mişcării Oastea Domnului. Vom prezenta mai jos partea care ni se pare mai esenţială.

Ţin să subliniez că Oastea Domnului este a Domnului şi conducătorul ei nevăzut este Domnul, Cel care apomit-o la drum. Nu legaţi mişcarea Oastei de numele unui om. În mişcarea Oastei eu nu am fost şi nu sunt altceva decât un vas umil şi păcătos, de care Dumnezeu s-a folosit în lucrarea Sa. Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări O mare şi grea răspundere apasă pe toţi cei ce sunt şi voiesc să fie conducători şi îndrumători ai mişcării Eu, clipă de clipă, tremur sub greutatea acestei răspunderi. Domnul mi-a încredinţat o lucrare şi tremur sub greutatea şi răspunderea ei, ca nu cumva, prin îndrumările mele, să opresc mersul acestei mişcări. Domnul mi-a încredinţat un “vin curat” şi eu tremur de teama să nu-l amestec cu apă şi să-t slăbesc. Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele: îndrumător şi conducător al Oastei Domnului poate fi numai un ostaş al Domnului, adică unul care trăieşte în regulile şi rinduielile acestei mişcări, oricine ar fi acesta. Din toate părţile ni se spune că preoţii trebuie să fie conducătorii şi îndrumătorii Oastei Domnului. Foarte bine. Domnul însuşi a ales un preot prin care a pornit această mişcare. Preoţii sunt cei mai indicaţi să stea în fruntea acestei mişcări şi să fie în fruntea luptei ca nişte bravi şi însufleţiţi ostaşi ai lui Hristos.

După ce Iosif Trifa face aprecierile amintite subliniază că lucrarea în Oastea Domnului este voluntară şi că la fel trebuie să fie conducătorii ei. El precizează că mirenii, care arată râvnă deosebită în această mişcare, pot fi

Îndrumătorii şi conducătorii de la Oaste. Ei pot fi la fel de vrednici conducători la Oaste ca şi preoţii.

Fiind bolnav, Iosif Trifa nu deznădăjduieşte şi este plin de încredere că toate sunt îngăduite de Dumnezeu şi că Cel care a început lucrarea la Oaste o va duce la bun sfârşit. El se adresează ostaşilor în cuvintele ce urmează:

Scumpii mei ostaşi!

În mişcarea Oastei Domnului, Dumnezeu m-a învrednicit şi pe mine să f ac pe curierul între Marele Comandant al Oastei, Isus Hristos, şi ostaşii de la fronturi”. Le-am împărtăşit mereu ostaşitpr solia cea dulce şi anume că ajutorul Domnului este cu noi şi între noi. Însă în timpul din urmă, o boală grea s-a furişat în corpul meu. Ştie bunul Dumnezeu, că poate cartea aceasta este ultima solie către ostaşii luptători din “fronturile Oastei. Se poate ca aceasta să fie ultima mea solie pe care o am de la Marele Comandant al Oastei. O, nu fiţi îngrijoraţi de aceasta, iubiţii mei fraţi. Când Domnul, Mântuitorul meu, va voi să mă cheme “acasă”, desigur El se va îngriji ca altcineva să ia din mâna mea solia ce mi-a fost încredinţată. Până atunci eu voi stărui să vestesc mereu solia care mi-a fost încredinţată de Marele Comandant al Oastei: „Îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33), “Nu vă temeţi căci Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor. Amin” (Matei 28:20). Oastea Domnului este a Domnului. El a pornit această lucrare şi el va avea grijă de ea. (“Ce este Oastea Domnului”, ed. V-a 1934, pag. 200-205)

Adevăratul conducător al Oastei Domnului (despre Marini)

Aşa cum am putut observa, Iosif Trifa a subliniat că la Oastea Domnului Conducătorul nevăzut este Domnul Dumnezeu, Cel care a dat fiinţă acestei mişcări. Iosif Trifa n-a fost decât un vas umil de care Domnul s-a slujit în lucrarea Sa. Despre conducătorii văzuţi ai Oastei, el spune că poate fi un preot sau un laic, care trăieşte în regulile şi în rânduielile Oastei Domnului.

Un exemplu de conducător de Oaste a fost fratele învăţător Ioan Marini, un bun vestitor al Domnului. Când începea el să vorbească după dteva minute se cutremura toată adunare, care izbucnea în lacrimi. Puterea Duhului Sfânt, care era în el, trecea ca un curent electric în inimile ascultătorilor. Cuvintele lui calde şi pline de Duhul Sfânt atingeau inimile ascultătorilor şi îi determinau să se întoarcă la Dumnezeu. Vorbea ca unul care avea putere. Puterea aceasta venea din viaţa lui predată în slujba Domnului. Fratele Traian Dorz spunea în scrierile sale că fratele Ioan Marini a avut o viaţă profund duhovnicească.

Să vedem ce spune preotul Vladimir Popovici din comuna Glinjeni, judeţul Dorhei despre viaţa fratelui Ioan Marini:

Cea dinţii impresie când l-am văzut prima dată pe fratele Ioan Marini, a fost că mi s-a întipărit în fundul inimii mele, pentru totdeauna, acest suflet ales, fin, înzestrat cu înţelepciune de la Dumnezeu, şi dulce ca mierea albinelor. Aceasta a fost la Congresul tineretului Oastei Domnului, care s-a ţinut la Alba Mia în anul 1936. (Foaia “Isuş Biruitorul” nr. 41/1936, pag. 2)

Tot cu ocazia menţionată mai sus, preotul Vladimir, în vârstă de 60 de ani, simte nevoia să mulţumească Domnului pentru Ioan Marini, care i-a învăţat din Cuvântul Domnului. Să nu uităm că la acea dată Ioan Marini nu avea decât 36 de ani. Pentru pilda vieţii lui în Domnul Hristos, toţi fraţii îi dădeau întâietate, iar unii îl numea “fratele învăţător”.

Întreaga lui fiinţă, care era contopită cu a Domnului Isus, impunea lucrul acesta, de aceea autoritatea lui nu putea fi contestată de nimeni. El era ales de Dumnezeu şi recunoscut de fraţi ca un conducător al Oastei Domnului.

Iosif Trifa a văzut chemarea lui de a fi conducătorul Oastei Domnului ca un act de slujire, considerându-se un frate al fraţilor ostaşi. Au fost unii credincioşi de la Oaste care i-au cerut fotografii lui Iosif Trifa, pentru că doreau să cunoască cum arăta el. Persoanele respective au măturisit că s-au întors la Domnul prin scrierile lui. Răspunsul lui Iosif Trifa a fost că el nu este decât un vas umil şi toată lauda trebuie adusă Domnului. El le-a răspuns că nu are nici un fel de merit în toată treaba aceasta. El le-a amintit de duminica Floriilor, când Mântuitorul a intrat călare pe un asin în Ierusalim şi poporul îi aducea osanale, care erau adresate Domnului şi nu asinului. Domnul s-a folosit de un asin să intre în Ierusalim, la fel cum se foloseşte şi astăzi de fiinţe slabe şi nebăgate în seamă de lume, ca să poată intra în sufletul oamenilor. (Gazeta “Lumina Satelor” nr. 15/1928, pag. 3)

Capitolul 8

PRIMEJDII PENTRU CEI DIN OASTEA DOMNULUI

Oastea Domnului, încă de la înfiinţare, a trecut prin necazuri, care cu trecerea vremii s-au amplificat. Era de aşteptat să se întâmple aşa ceva, pentru că mişcarea Oastea Domnului s-a ridicat vehement împotriva păcatului şi formalismului din creştinism. Am putea prezenta aceste primejdii pentru Oastea Domnului în felul următor:

Formalismul bisericesc

În Oastea Domnului s-au format două extreme, în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea: una spre un formalism bisericesc exagerat, sec şi fără putere, şi cealaltă spre extrema neoprotestantă, tot formalistă şi ea.

Aceste grupuri, în Oastea Domnului, ţin şi vestesc anumite forme de cult care au dus la discuţii interminabile, la divizare, neînţelegeri, la dezbinări, fiecare susţinând că adevărul e de partea lor. Am putea spune că aceste grupuri s-au depărtat de mântuirea prin har şi s-au apropiat de litera legii. Din toate aceste frământări câştigul este al Diavolului, care a reuşit să-i separe pe creştini dându-le prilej de ceartă şi discuţii. Să nu uităm că dorinţa Mântuitorului a fost ca ucenicii lui să fie una (Ioan 17:21).

Iosif Trifa repeta mereu spusele Mântuitorului: după roadele lor U veţi cunoaşte” (Matei T. 16).

În felul acesta s-au format trei feluri de a înţelege Oastea Domnului, cele menţionate mai sus şi cel susţinut de Iosif Trifa, care era o vedere de mijloc, de împăciuire.

Oficializarea Oastei Domnului

Se pare, că cei ce doreau să îngrădească Oastea Domnului au militat pentru ca această mişcare religioasă să aibă statutul ei. Alţii vedeau această mişcare ca ceva liber, şi acceptau statutul de funcţionare ca o limitare a Oastei.

Iosif Trifa vedea în acceptarea statutului o organizare lumească care ar fi putut stinge duhul şi spiritualitatea Oastei.

Această primejdie a statutelor care s-au făcut pentru Oaste este numită de Iosif Trifa “litera legii”.

Litera legii şi statutele

La Rusaliile anului 1937, părintele Trifa, bolnav fiind, pe patul suferinţelor – la chemarea fraţilor s-a sculat şi a coborât pe braţele acestora în adunarea, care s-a ţinut în curtea locuinţei sale din Sibiu, strada Aleea Filozofilor nr. 18, şi a ţinut o cuvântare cutremurătoare, din care dăm acum câteva cuvinte, referitoare la statute:

Fraţilor, poate ziua plecării mele din această lume nu este departe. Dar în faţa plecării eu stau liniştit. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să suflu din trâmbiţă de câte ori s-a apropiat vreo primejdie de mişcarea Oastei

De la început am arătat primejdia cea mare ce poate veni asupra Oastei: “litera legii”, pentru că de la început, Oastea a fost mereu pândită de această primejdie. De aceea eu am vestit mereu la Oaste pe Isus cel răstignit şi lucrarea Duhului Sflnt. Eu mulţumesc lui Dumnezeu, că şi acum m-a ajutat să arăt lămurit prin foaia “Isus Biruitorul”, primejdia ce a venit asupra “Oastei Domnului”.

Fraţilor, eu nu sunt şi n-am fost niciodată contra bisericii Şi n-am greştit cu nimic contra învăţăturilor şi dogmelor bisericii Eu am luptat ca să avem biserica cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi f ară pată. Să avem biserica primilor creştini Eu sunt numai contra statutelor făcute prin înţelegere, care distrug voluntariatul şi fiinţa Oastei, şi sting marea înviorare duhovnicească ce s-a pornit în fără aceasta. Nu sunt şi n-am fost nici contra unei înţelegeri. Să se revină la Oastea cea dinfii, să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al lucrării, şi atunci liniştea Oastei va veni… (Cuvântare ţinută la Rusaliile anului 1937, publicată în foaia “Ecoul” nr. 5/1937, pag. 4)

Bătălia dintre “Duh” şi “Literă”

Multe biruinţe a purtat Oastea Domnului Cea mai mare, socot, că este lupta pe care a dat-o cu “litera legii”. Din creştini de literă, am f acut creştini de “duh”, din creştini de nume, am făcut creştini de faptă.

Şi lupta aceasta, iubiţii mei nu e gata. Ea se dă cu furie. Căci Satana tot aici se învârte, să fure duhul de la Oaste, să fure miezul şi să rămână găocile.

Iubiţii mei! În frământările de acum, eu văd bătălia dintre duh şi literă. Marea bătălie se dă şi azi în punctul acesta: va birui Oastea litera, sau va fi ea biruită de literă? La punctul acesta cădem sau biruim, va rămânea Oastea, sau va pieri? Oastea va trăi şi va birul numai cit va sta sub suflarea şi revărsarea Duhului Sflnt. Când va zbura porumbelul acesta, Oastea şi-a sflrşit viaţa. Va rămâne în ţara aceasta mai mult cu o societate.

Iubiţii mei, îi mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-a folosit Domnul în lupta aceasta. Şi dacă în lupta aceasta mi-am pierdut liniştea, averea şi viaţa, nu-mi pare rău, ci îi dau slavă lui Dumnezeu până la ultima suflare, voi lupta ca să biruie Duhul.

În şcoala apostolului Pavel, am învăţat să-L apăr cu îndârjire pe Isus cel răstignit faţă de litera legii Şi până la sflrşit îl voi apăra. Şi dacă în lupta aceasta mi se va cere şi preţul vieţii – sunt gata să-l dau oricând.

Şi voi striga mereu la fraţii mei de la fronturi, să stea şi ei până la sflrşit în lupta aceasta, făcând straje cu toţii în jurul lui Isus cel răstignit. Să nu ne fure Satan pe Isus cel răstignit, să nu-L pierdem pe Isus cel răstignit.

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 26/1935, pag. 3-4)

Primejdii dinlăuntrul Oastei

Părintele Iosif Trifa prezintă şi o altă ispită care vine dinlăuntrul Oastei, şi anume umblarea după şefie.

Sunt înlăuntrul Oastei unii care-şi bat capul veşnic după organizare, după “şefie”, după dorul de a “comanda”, în loc să-şi bată capul cu un singur lucru; ca cei din Oastea Domnului, copiii ei, să-L aibă tot mai mult pe Isus cel răstignit în viaţa lor.

Este însă o primejdie şi mai mare decât acea de a-L pierde pe Isus cel răstignit dinlăuntrul Oastei şi din adunarea Oastei:

Este primejdia de a-L pierde pe Isus cel răstignit dinlăuntrul nostru, din inima noastră. Aceasta este primejdia cea adevărată. Dacă e vorba de o primejdie pentru Oaste, aceasta este una singură: să nu-L pierdem pe Isus cel răstignit din inima noastră şi din viaţa noastră. Atâta timp cât îl avem pe Isus cel răstignit înlăuntrul nostru, Oastea va înainta biruitor. Toate atacurile se vor izbi de Stinca Golgotel

Apostolul Pavel avea o singură grijă pentru “fraţii” lui: să nu-L piardă pe Isus cel răstignit, să nu piardă “Duhul” şi să rămână cu “litera”.

Mulţi din copilaşii Oastei – furaţi de ispita trufiei – s-au ridicat de la picioarele crucii şi caută azi “scaune” de mărire. Şi mulţi s-au rătăcit şi au pierdut “dragostea dinţii”.

Fraţii mei! Înapoi la picioarele crucii! În genunchi cu toţii la picioarele crucii! Cu toţii strtnsi în jurul crucii – aceasta este Oastea Domnului

(Foaia “Oastea Domnului” nr. 50/1934, pag. 3 şi “Ce este Oastea Domnului” ed. V-a 1934, pag. 168-196)

Iosif Trifa menţionează că el a ferit Oastea Domnului de “scaune şi şefie”. Iată un rezumat din articolul publicat în “Isus Biruitorul”:

Noi am ferit Oastea Domnului de “scaune”, de alegeri, de comitete, etc. Mă ocupasem într-un timp de statute pentru Oastea Domnului, dar Domnul m-a izbit mereu, până am înţeles că aceasta ar însemna să-L scoatem pe Domnul de la conducerea Oastei Lui.

“Scaunele” şi alegerile duc întotdeauna pe copiii lui Dumnezeu înapoi în Egipt Să nu uităm, în drumul spre Canaan, spre ţara făgăduinţei, s-a pus o singură dată problema unei alegeri şi aceasta era în legătură cu întoarcerea în Egipt (Numeri 14:4).

Mi-aduc aminte, că într-o iarnă, intrase ispita alegerilor şi între copiii Oastei din Sibiu. Şi toată iarna ispititorul i-a tulburat cu aceasta.

Copiii Domnului nu cunosc scaunul trufiei. Şi când Satan a vârât acest “scaun” în adunare, el trebuie dat afară, fără cruţare.

La Geoagiu, au venit odată nişte fraţi şi mi s-au plâns de o anumită neînţelegere. Intrase între ei ispita cu “scaunele”.

Eu le-am zis: fraţii mei, duceţi-vă acasă, şi pe viitor în adunarea Oastei, nimeni să nu se mai pună în frunte la masă, ci puneţi acolo o Biblie deschisă, şi spuneţi că părintele Iosif a spus că acesta este “preşedintele” adunării. Pe el să-l întrebăm de toate şi de el să ascultăm.

Acesta e sfatul meu către toţi fraţii ostaşi. Feriţi-vă de “scaunul” cel primejdios.

Nu uitaţi că preşedintele nostru cel nevăzut este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Unde acest preşedinte n-are cuvânt deplin, acolo nu este adunarea Oastei.

Fraţii mei! Va veni o vreme când aşa pe nesimţite vi se va lua Biblia din mină… când “preşedintele” Bibliei va fi scos din adunarea voastră… când i se va da cuvântul numai din când în când…, când nu va fi lăsat să spună tot ce are de spus – şi atunci veţi rămâne cu Biblia închisă în buzunar.

Eu mă tem de ziua când din adunările Oastei va fugi “porumbelul” şi va rămânea “scaunul”.

Ce bine Insă că în adunarea de la Matei 18:20, nu este “scaun”. Acolo însuşi Domnul se coboară ca “preşedinte” nevăzut. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 2-3/1935)

Pierderea lui Isus cel răstignit

Iosif Trifa s-a ocupat în scrierile sale în mai multe rânduri, despre primejdiile, despre pericolul sau încercările care au venit şi pot veni peste Oastea Domnului, atât din partea celor din afara Oastei, cât şi din partea unor fraţi din interiorul ei. În cele ce urmează reproducem aici un extras din cele publicate în foile şi cărţile sale din anul 1934.

Sunt numai trei luni de când îmi aşteptam odihna cea veşnică. Dar Domnul a voit altfel. El m-a ridicat din nou şi m-a trimis iarăşi la front, la lucru.

Din îndurarea Domnului, întors iar la front, cuvântul cel dintâi, iubiţi fraţi ostaşi, este: cum staţi voi cu Isus cel răstignit? Cât de mult aveţi voi în sufletul vostru pe Isus cel răstignit?

Oastea este aflarea lui Isus cel răstignit. Căci cine L-a aflat pe Isus cel răstignit are totul: are dragoste, răbdare, smerenie, bunătate, bucurie şi viaţă. Dar cine nu L-a aflat cu adevărat, n-are nimic, oricât de mult i s-ar părea lui că are.

Când a suflat întâia dată vântul cel ceresc peste Oaste, aceasta a fost o ceată de copilaşi strânsi lângă crucea lui Isus cel răstignit. O seamă de suflete, pe care Domnul le-a scos din lume şi le-a strâns la picioarele Lui. Oastea cea dintâi a fost “dragostea cea dintâi”, a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu, care se întorceau la dragoste, şi la smerenie, rugăciune, jertfă. Şi aceasta trebuie să rămână până la sfârşit Oastea Domnului.

Reântors la front, mă uit duhovniceste peste fronturile Oastei. Şi parcă nu-L văd destul pe Isus cel răstignit. Parcă-l văd pe Satan cum pândeste şi cum îşi bate mereu capul, cum să-L scoată pe Isus cel răstignit din Oaste. Căci ştie el necuratul că o Oaste fără Isus cel răstignit nu mai este nici o primejdie pentru împărăţia Iadului. Diavolul doarme liniştit, doarme buştean, lângă o mişcare religioasă în care lipseşte Isus cel răstignit.

Şi, ah, ce nu face Diavolul ca să ni-L fure pe Isus cel răstignit. Sub imboldul lui, lumea nu se împacă cu o Oaste strânsă în jurul lui Isus cel răstignit. Eu mă gândesc de multe ori de ce toate hulele şi prigoanele se descarcă numai în capul Oastei? Căci doar mai sunt şi alte societăţi religioase, ca societatea Sfântul Ggheorghe, societatea Femeilor Ortodoxe, etc. De ce strigă lumea numai după noi? Pentru că Satan urlă numai acolo unde îl simte pe Isus cel răstignit.

Lumea s-ar împăca cu Oastea dacă L-am scoate din ea pe Isus cel răstignit.

Este însă o primejdie şi mai mare decât acea de a-L pierde pe Isus cel răstignit dinlăuntru! Oastei şi din adunarea Oastei.

Fiecare ostaţ a fie – a se 6cS – un vestitor al lui Isus cel răstignit

Capitolul 9

OASTEA DOMNULUI

N-A FĂCUT ŞI NU FACE COMPROMISURI CU LUMEA ŞI CU PĂCATUL

Oastea Domnului, fiind o lucrare spirituală de renaştere duhovnicească la o viaţă nouă în Domnul Hristos, în tot timpul existenţei sale de aproape 70 de ani (1923-1992) – n-a făcut compromis cu păcatul. Din contră a luptat împotriva păcatului, l-a arătat şi l-a combătut, oriunde s-a aflat el: “chiar dacă acesta a ajuns la uşa bisericii” (citatul aparţine părintelui Iosif Trifa).

Aceasta i-a atras după sine neînţelegerea din partea lumii, împotrivirea şi prigonirea chiar şi din partea bisericii noastre ortodoxe, din care facem parte toţi ostaşii Domnului, care, în ultima instanţă a şi desfiinţat Oastea Domnului în anul 1948. Iar pe iniţiatorul şi întemeietorul ei – preotul Iosif Trifa – l-a pedepsit cu caterisirea.

În această privinţă Oastea Domnului a avut un merit deosebit dovedind lucrul acesta prin fapte concrete, în tot timpul celor 45 de ani de stăpânirc ateistă, a trăit În clandestinitate, în suferinţe şi prigoniri de tot felul, atât din partea bisericii oficiale, cât şi din partea autorităţilor statale.

În tot acest timp, regimul ateu s-a folosit de clerul bisericii ortodoxe să desfiinţeze Oastea Domnului, urmărind pe fraţi prin adunările Oastei şi învinuindu-i cu tot felul de acuze, numindu-i huligani, anarhişti, paraziţi, răufăcători, pocăiţi, că sunt împotriva bisericii şi a statului şi că urmăresc să treacă la sectari.

Astfel, conducerea superioară a bisericii a dat dispoziţii Mitropoliilor şi Episcopiilor şi acestea Parohiilor, să ia măsuri împotriva ostaşilor, oprindu-le adunările şi pedepsindu-i cu tot felul de pedepse: amenzi, bătăi şi condamnări la mulţi ani de închisoare şi la deportări.

Toate aceste învinuiri s-au dovedit că au fost neadevărate, şi astăzi, după zeci de ani de suferinţe, ostaşii Domnului au rămas hotărâţi şi statornici, credincioşi Domnului Isus în biserică şi vor rămâne până la sfârşit.

Aceasta este cea mai bună dovadă că n-au urmărit să treacă la alte confesiuni, ştiind că nu prin schimbarea confesiunii vor avea mântuirea, ci prin schimbarea vieţii. Iar această schimbare se poate obţine numai prin Jertfa Domnului Isus Hristos de la Cruce, care s-a săvârşit pentru răscumpărarea şi mântuirea noastră.

Din partea noastră însă ni se cere să-L primim pe Domnul Isus prin credinţă în inimile noastre, pentru ca să devenim copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Această primire se mai numeşte şi naştere din nou (Ioan 3:3-7), fără de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu (Ioan 3:3).

Apoi, după aceasta, trebuie să rămânem în Domnul Isus, toată viaţa noastră, ca o mlădiţă roditoare, căci fără de El nu putem face nimic (Ioan 15:4-5). Spune Domnul Isus mai departe: “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa neroditoare fi se usucă; apoi mlădifele uscate stnt strânse, aruncate în foc şi ard” (Ioan 15:6).

Iar sfinţii apostoli: Petru şi Ioan, când au fost traşi la răspundere de credinţa lor, de către cărturari şi farisei, le-au spus: „În nimeni altul nu este mân-tuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12).

Iar ca sfârşit al vieţii noastre în Domnul, vom dobândi viaţa veşnică în locuinţele cereşti, unde s-a dus Domnul Isus să ni le pregătească (Ioan 14:2-3).

Slăvit să fie Domnul Isus, în veci, amin!

Capitolul 10

ALTE SUFERINŢE, PRIGOANE, DURERI: RĂPIREA TIPOGRAFIEI

Oastea Domnului a avut foarte mult de suferit în timpul regimului comunist.

Oastea Domnului, fiind o lucrare spirituală de renaştere duhovnicească la o viaţă nouă în Domnul Hristos, în tot timpul existenţei sale de aproape 70 de ani, n-a făcut compromis cu lumea şi cu păcatul. Din contră a luptat împotriva păcatului, l-a arătat şi l-a combătut oriunde s-a aflat el. “Chiar dacă acesta a ajuns la uşa bisericii”, (citatul aparţine preotului Iosif Trifa)

Aceasta i-a atras după sine neînţelegerea din partea lumii, împotrivirea şi prigonirea chiar şi din partea Bisericii noastre Ortodoxe, din care facem parte toţi ostaşii Domnului, care în ultimă instanţă a şi desfiinţat Oastea Domnului în anul 1948. Iar pe iniţiatorul şi întemeiatorul ei – preotul Iosif Trifa – l-a pedepsit cu caterisirea, în urma izbucnirii conflictului sau neînţelegerilor de la Oaste, din anul 1935.

În această privinţă, Oastea Domnului a avut un merit deosebit, dovedind lucrul acesta prin fapte concrete, în tot timpul celor 45 de ani de stăpâ-nire ateistă, a trăit în clandestinitate, în prigoniri de tot felul, atât din partea bisericii noastre oficiale, cât şi din partea autorităţilor statale.

În tot acest timp, regimul ateu s-a folosit de clerul Bisericii Ortodoxe ca să desfiinţeze Oastea Domnului, urmărindu-i pe fraţi prin adunările Oastei, şi învinuindu-i cu tot felul de acuze, numindu-i huligani, anarhişti, răufăcători, pocăiţi, că sunt împotriva Bisericii şi a Statului, şi că urmăresc să treacă la sectari.

Astfel conducerea superioară a Bisericii a dat dispoziţii mitropoliilor şi episcopiilor, şi acestea parohiilor, să ia măsuri severe împotriva ostaşilor, oprindu-le adunările şi pedepsindu-i cu tot felul de pedepse: amenzi, bătăi şi condamnări la ani mulţi de închisoare şi deportări.

Toate învinuirile s-au dovedit a fi neadevărate, şi după zece ani de suferinţă, ostaşii Domnului au rămas hotărâţi şi statornici, credincioşi Domnului Isus în biserică, şi vor rămâne până la sfârşit.

Aceasta este cea mai bună dovadă că n-au urmărit să treacă la alte confesiuni, ştiind că nu prin schimbarea confesiunii vor avea mântuirea şi schimbarea vieţii. Iar această schimbare a vieţii se poate obţine numai prin primirea Domnului Isus Hristos şi a jertfei Lui răscumpărătoare.

Din partea noastră însă ni se cere acest lucru: să-L primim pe Domnul Isus prin credinţă în inimile noastre, pentru ca să devenim copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12).

Răpirea tipografiei

Odată cu judecata bisericească, Mitropolia Sibiului l-a .dat pe părintele Iosif Trifa în judecată civilă, luându-i şi averea pe care o avea: tipografia, pentru ca să nu mai aibă unde-şi tipări cărţile sale, luându-i în felul acesta şi mijloacele de trai pe care le mai avea.

În timpul îmbolnăvirii sale, Iosif Trifa a cheltuit mult cu doctorii, prin spitale şi sanatorii, unde a trebuit să se interneze pentru tratament şi operaţii.

Până aici adunarea Oastei din Sibiu se ţinea în aula Academici Teologice, de unde am fost daţi afară şi am rămas şi fără sală de adunare.

Ca şi când nu ar fi fost de ajuns, Mitropolia a dat afară şi librăria Oastei, pe care părintele Trifa o avea în una din casele Mitropoliei din strada Avram Iancu, numărul 5.

Iată până unde poate merge răzbunarea unui ierarh!

Ca urmare, Iosif Trifa a fost silit să se mute cu toată librăria undeva, la repezeală, într-o stradă dosnică din oraşul de jos, strada Zidarilor numărul 11.

Însă aici n-a putut sta decât două luni şi s-a mutat din nou în strada Turnului numărul 33. Un local mare şi spaţios, cu faţa în piaţa Cibin, compus din trei încăperi mari, unde au putut fi instalate librăria, sala de adunare şi compactoria.

Acest spaţiu era proprietatea avocatului Nicolae Petra, un binevoitor al Oastei. Acesta cunoştea mişcarea de la trei fraţi ostaşi, care-i erau angajaţi la Banca Oaşa, al cărui director era. Avocatul Petra, cunoscând încercarea prin care trecea Iosif Trifa, i s-a făcut milă de el prin acest gest binevoitor.

Suferinţă, dureri, prigoane. Aceasta a fost răsplata din partea lumii, pe care a primit-o şi o vor primi toţi aceia care au călcat pe urmele Domnului Isus, în această viaţă pământească. Este scris în Cuvântul Domnului despre acest lucru: “De altfel, toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).

Primii creştini au primit cu bucurie răpirea averilor, ca unii care ştiau că au în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte (Evrei 10:34). Alţii au suferii batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare… lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, chinuiţi şi chiar ucişi pentru Numele Domnului (Evrei 11:36-37).

Atitudinea Oastei Domnului hi prigoană şi suferinţă

Iată cum prezintă Traian Dorz Oastea Domnului în momentele de prigoană:

Convins fiind pe deplin şi întotdeauna că Oastea Domnului este în prezent şi va rămâne şi pentru viitor singura lucrare duhovnicească trimisă de Dumnezeu poporului nostru şi bisericii noastre, pentru mântuirea din păcat şi ridicarea în lumină – am fost şi rămân de părere că Oastea Domnului este şi rămâne asociatul cel mai de nădejde şi colaboratorul cel mai necesar al Clerului în această misiune divină.

Oastea Domnului şi-a îndeplinit, dealungul celor 70 de ani de existenţă, cu toată curăţenia, sinceritatea şi smerenia devotamentului această misiune.

Părintele nostru cel sufletesc, Iosif Trifa, afit prin exemplul vieţii sale personale, cit şi prin toate scrierile lui, ne-a dat în privinţa asta cea mai luminoasă pildă şi îndemn. Cu toate că a fost atât de nedrept bruscat şi lovit până la moarte – şi chiar după moarte, în cel mai ruşinos şi abuziv fel – el totuşi nu numai că nu s-a ridicat niciodată ai acuze şi cu jicniri împotriva purtării samavolnice a autorităţii – ci a respectat-o şi a îndemnat şi pe ascultătorii săi să o respecte. A suportat totul, aşteptând să-ifacă dreptate istoria şi Dumnezeu.

Şi tot la fel ne-a îndemnat el şi pe noi, ca aricite nedreptăţi i se fac lui şi ni se fac şi nouă, nici el şi nici noi să nu ne împotrivim nici învăţăturii şi nici purtării bisericii. Să lăsăm şi noi ca şi el totul numai în seama dreptăţii lui Dumnezeu şi a voiei Lui.

(Istoria unei jertfe, voi III, pag. 162)

Rezumat din lucrarea “Istoria unei jertfe” de Traian Dorz

După 60 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, în cartea sa: “Istoria unei jertfe”, fratele Traian Dorz scrie, despre evenimentele prin care a trecut Oastea Domnului, în această perioadă de timp, următoarele:

Cuvântul înţelepciunii dumnezeieşti spune: Toate lucrurile sunt într-o necontenită şi frământată rotaţie. Ce a fost va mai fi şi ce s-a mai făcut se va mai face. Şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ceea ce a trecut. Am văzut sub soare, că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, în locul rân-duit pentru dreptate domneşte răutatea (Eclesiastul 3:15-16).

La aceste adevăruri a trebuit să cuget cel mai des, mai ales în aceşti doi ani din urmă, în care iarăşi văd că încep să se pregătească evenimentele de acum 30 de ani. Prin anii 1955-1956, ne-am silit să începem dialogul cu mai marii bisericii şi poporului nostru, pentru încercarea de a-i convinge despre curăţenia gândurilor şi faptelor noastre, atât faţă de biserica noastră, cât şi faţă de poporul nostru. Am făcut atunci în aceşti doi ani, din 1956 până în 1958, tot ce ni s-a cerut şi tot ce omeneşte am putut face pentru a-i convinge atât pe unii cât şi pe alţii să-şi schimbe părerile nedrepte şi vrăjmaşe pe care le aveau despre Oastea Domnului. Să se aplece cu obiectivitate asupra acestei probleme spre a se convinge nu numai de marele folos al unei normalizări, ci şi de marea pagubă a îndepărtării şi prigonirii ei.

Dar după toate multele dovezi de totală şi sinceră loialitate a noastră dealungul celor doi ani de tratative, cât şi dealungul celor 20 de ani cât trecuseră până atunci din 1936 până în 1938 (ani în care toate nedreptăţile, pe care le suferisem din partea celor două autorităţi, nu ne-au făcut totuşi să ne schimbăm întru nimic, nici credinţa, nici atitudinea noastră supusă), totuşi nimic nu i-a putut convinge pe cei cu care discutam să-şi schimbe atitudinea lor ostilă, întru nimic justificată faţă de noi. Am scris pe larg în însemnările anilor acelora, cu multe lacrimi şi cu mult sânge, pe multe pagini, cu multe jertfe, despre tot ce s-a petrecut atunci şi multă vreme după aceea, atât în viaţa şi istoria Oastei Domnului, cât şi a noastră, personală.

Şi iată că acum, după 30 de ani, ciclul acestor evenimente dureroase, iarăşi, trebuie să se repete. Din nou încep să aibă loc întâmplări dure şi pe scară tot mai largă împotriva fraţilor şi adunărilor Oastei în tot mai multe părţi ale ţării. Acestea dovedesc că planuri tot potrivnice se fac şi că măsuri tot mai aspre se întreprind pentru nimicirea lucrării lui Dumnezeu.

Toţi preoţii din ţară pare că au primit dispoziţii şi ordine categorice să facă totul pentru dărâmarea Oastei, în parohiile lor. Se cer tabele nominale, statistici, referate şi informaţii despre numărul ostaşilor. Se iau măsuri de prindere, amendare şi chiar arestare a unor fraţi, în multe părţi autorităţile instigate de cele religioase iau cele mai dure măsuri împotriva adunărilor Oastei. Chiar şi împotriva puţinilor preoţi care sprijineau pe fraţi, s-au luat aspre măsuri de către superiorii lor, pentru a-i îndepărta de fraţi şi a-i face cât mai împotrivitori şi pe ei.

Episcopii au trecut la măsuri drastice şi la procese corsistoriale contra celor mai zeloşi preoţi. Prin felurite presiuni şi judecăţi nedrepte, un număr de preoţi au fost pedepsiţi cu canonizarea la diferite locuri de pedeapsă, cu mutarea în alte parohii, cu chemări repetate pentru reciclări, cu mustrări scrise, ori verbale, cu ameninţări de tot felul şi cu un tratament descrimina-toriu în fata adunărilor şi conferinţelor de orientare ori administrative (ne ferim să cităm nume şi date, din motive lesne de înţeles).

În multe locuri, nu episcopul personal, ci protopopii au fost puşi să facă acte necreştinesti împotriva fraţilor lor preoţi, din cauza conştiinţei lor şi al legământului sacerdotal pe care aceştia şi-l respectau cu frică de Dumnezeu, dorind să-şi îndeplinească jurământul sfânt pe care l-au făcut. Cei mai mulţi erau acuzaţi că nu “sfinţesc” damigenele şi sticlele cu alcool aduse la biserică după “tradiţie”. Că sprijinesc Oastea Domnului şi nu beau alcool la parastase şi pomeni. Că nu iau parte la dansurile şi la petrecerile lumeşti şi desmăţate, care se fac tot “după tradiţie”. Şi încă pentru alte motive de genul acesta. Preotul adevărat, ca păstor al sufletelor – ziceau judecătorii lor – trebuie să fie mereu în mijlocul parohienilor săi, să ia parte împreună la toate “bucuriile” lor. Adică la petreceri cu beţii şi jocuri, la care întotdeauna se întâmplă scandaluri şi la care preotul prezent care face aşa, este ori cauza acestor scandaluri, ori este părtaş direct la ele. În câteva episcopii de acestea, au avut loc chiar şi crime, la care luaseră parte preoţii… Dar astfel de fapte nu-i prea scandalizează pe cei răspunzători moral de ele.

După adunarea din Vaslui, sancţionată cu amenzi grele, a urmat cea din Galaţi, apoi cea din Călmăţui, din Buciumi, Podoleni, din câteva localităţi din Bihor, Bacău, Arad şi din alte părţi. Ceea ce s-a făcut în satul Plopu, comuna Dărmănesti, judeţul Bacău, este ceva din cale afară de dureros. Acolo, în ziua de 5 ianuarie, în ajunul Bobotezei, vreo 30-40 de fraţi împreună cu femeile şi copiii lor s-au adunat după ieşirea de la biserică într-un loc, ca să se roage şi să cânte cântări religioase, petrecând în mod creştinesc şi sărbătoresc. Toţi erau fie pensionari, fie muncitori cinstiţi. La un moment dat au năvălit acolo cu ţipete, înjurături şi ameninţări, oamenii ordinii publice, bruscând şi îngrozind pe cei ce erau acolo. Pe unii copii i-au împins pe sub pat, pe femei le-au înjurat, pe unii bărbaţi i-au tras de mustăţi, numindu-i huligani, anarhişti, paraziţi şi alte calificative de acestea. I-au scos pe toţi afară şi i-au pus pe toţi cu spatele la un zid, apoi i-au fotografiat ca pe nişte răufăcători, pentru a-i afişa la “gazeta locală”… Li s-au întocmit la fiecare proces verbal de amendă pentru huliganism, anarhism, pentru parazitism, etc. amendându-i pe fiecare cu sume de la 1.000 la 3.000 de lei. S-a adunat astfel o sumă de 48.000 lei, de la cei mai paşnici, mai cinstiţi şi mai săraci oameni din locul acela, înfricaţi şi ameninţaţi în cel mai nemilos fel, bieţii oameni nevinovaţi şi necunoscători ai acestor legi s-au împrumutat pe unde au putut, şi-au vândut ce aveau şi au plătit amenda, temându-se de pedepsele şi mai grele cu care erau ameninţaţi, în caz că nu plătesc imediat.

E lesne de închipuit ce stare sufletească s-a creat în rândurile tuturor celor ce-au văzut şi auzit aceste lucruri.

La Ciucea tot în ziua de 5 ianuarie, un grup de 15 tineri şi copii, care mergeau şi ei la adunarea din Bucium, au fost ţinuţi 9 ore la un post de miliţie înfometaţi şi ameninţaţi, pentru că mergeau la o adunare frăţească de aniversare a unui frate. Se căuta în mod deosebit înfricoşarea fraţilor tineri şi intelectuali care aveau diferite funcţii, cu retrogradarea sau mutarea lor disciplinară.

Peste tot pe unde fraţii aveau confruntări cu autoritatea ei auzeau cele mai grele şi mai nedrepte învinuiri. La conferinţele preoţeşti li se spuneau preoţilor de către protopopi şi episcopi că cea mai periculoasă sectă în momentul de faţă, pentru Biserica Ortodoxă, este Oastea Domnului. Prin urmare, trebuia făcut totul pentru nimicirea ei. La institutele şi seminariile teologice, li se spunea sistematic tinerilor teologi, care urmau să devină preoţi – acelaşi lucru. De pe amvoanele celor mai mari biserici, în timpul predicilor duminicale, li se spunea credincioşilor la fel. În rapoartele diferite către autorităţile de stat, erau repetate, cu insistenţă, aceste neîntemeiate şi răutăcioase acuze, fără ca cineva să se ostenească a se convinge, personal, dacă este sau nu ceva adevărat din toate acestea. Şi aici, ca şi la închisoare, rău putea să-ţi facă oricine, fără să fie împiedicat cu nimic – dar bine nimeni.

Ce atmosferă grozav de nedreaptă şi înjositoare ni s-a creat! Noi care ne străduiam, fără excepţie, din convingerile vieţii noastre creştineşti şi româneşti să fim cei mai cinstiţi şi cei mai loiali fii ai bisericii şi cetăţeni ai statului, numiţi, priviţi de zeci de ani, ca cei mai mari vrăjmaşi şi răufăcători ai acestora. De ce? Şi asta de peste 50 de ani, în timpul cărora, nimic din vorbele şi faptele noastre, sau din atitudinea noastră, n-au îndreptăţit pe nimeni şi niciodată, dintre cei ce ne-au învinuit, ca să poată dovedi aceste învinuiri…

De peste 50 de ani, am suferit nespus de mulţi şi nespus de multe. De peste 50 de ani, se tot spune împotriva noastră că suntem duşmani ai bisericii şi că urmărim să trecem la sectari. Şi iată că nu s-au adeverit niciunele din aceste învinuiri. Am suferit până la moarte, dar nu ne-am părăsit nici credinţa, nici ţara… Eu, cu toată modestia mea, mărturisec că am făcut până acum 17 ani de închisoare şi alţi mulţi ani de boli, privaţiuni, lipsuri şi sărăcie. Şi, deşi am fost invitat cu oferte nespus de ispititoare să plec, fie într-o parte, fie în alta, ca să nu mai tot sufăr aşa, totuşi n-am plecat. După toate cele îndurate, aş fi avut poate şi justificarea şi motivul s-o fac. Dar n-am făcut-o şi nu o voi face niciodată, pentru că poruncile conştiinţei sunt mult mai puternice decât oricare alte motive şi justificări din afară. Acum am 72 de ani şi sunt fericit că n-am murit, că am ajuns să înfăţişez aici toată drama dureroasă, pe care o trăim sute de mii de fraţi, fii ai bisericii noastre, de peste 50 de ani, fără ca cineva să fi avut curajul a lua o iniţiativă naturală şi umană în problema asta.

S-au rezolvat pozitiv, în anii aceştia, atât de multe probleme spinoase şi complicate. Nu ajunge oare peste o jumătate de secol de suferinţă şi amărăciune pentru neamul acesta a cărei istorie a fost numai lacrimi şi suferinţe? Cui servesc toate acestea? (“Istoria unei jertfe” de Traian Dorz, voi. III, pag. 162-168 şi voi. IV, pag 209-302)

Sprijin tu timpul prigoanei

După cum ştim cu toţii şi după cum am putut vedea şi din expunerea fratelui Traian Dorz, biserica noastră, prin slujitorii ei, în colaborare cu Statul ateu, a desfiinţat şi a prigonit Oastea Domnului.

Ostaşii Domnului au fost urmăriţi în adunările lor, au fost batjocoriţi, bătuţi de miliţieni, amendaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, iar ei au răbdat, ducându-şi crucea până la sfirsit, dar n-au făcut compromis cu lumea şi cu păcatul.

Totuşi, dintre slujitorii bisericii, au fost Insă şi unii preoţi, care ostaşi fiind, au înţeles şi sprijinit pe fraţii ostaşi în acţiunile lor. Dintre aceştia ti menţionăm pe: Preotul Vasile Ouatu din Bucureşti, preotul Vladimir Popovici din Cluj, preotul Gavriş Teodor de lângă Beiuş, preotul Sabău Alexandru de la Vinerea, judeţul Hunedoara, preotul Avrămescu Cornel, de lângă Simeria şi preotul Chircă Simeon din Iveşti, judeţul Tecuci.

Capitolul 11

BOLILE, SUFERINŢELE ŞI TRECEREA LA DOMNUL A PREOTULUI IOSIF TRIFA

Aici la Sibiu, în cei 17 ani, Domnul l-a trecut pe Iosif Trifa prin cele mai mari şi mai grele suferinţe din viaţa sa. A fost mereu bolnav, suferind de o boală de ochi, de plămâni cu vărsare de sânge şi tumoare canceroasă la intestinul gros şi de infecţie la căile urinare, boli de care nu s-a vindecat până la moarte. Din aceste cauze a fost mereu internat în mai multe spitale şi sanatorii din ţară şi străinătate, unde i s-au făcut tratamente şi şapte operaţii – fiind nevoie să i se mai facă şi a opta operaţie, pe care n-a mai putut-o suporta, şi a trecut la Domnul la 12 februarie 1938, în locuinţa sa din Sibiu, din strada Aleea Filozofilor numărul 18.

O prezentare a suferinţelor preotului Iosif Trifa

Pentru cunoştinţa fraţilor şi surorilor de la Oastea Domnului şi a altor interesaţi, dăm aici un tabel, întocmit în mod cronologic, despre bolile, operaţiile şi suferinţele prin care a trecut Iosif Trifa.

În anul 1923, se îmbolnăveşte de plămâni şi este vindecat în mod supranatural printr-un vis înfricoşător cu mari frământări sufleteşti, pe care l-a avut. (Foaia “Lumina Satelor” nr. 17/1925)

Fiind bolnav de ochi, părintele Iosif Trifa a trebuit să poarte ochelari (1924-1925). S-a vindecat printr-o rugăciune, pe care a făcut-o la lacul Siloamului, când a fost în călătorie la Ierusalim. (Foaia “Lumina Satelor” nr 19/1929, pag. 5)

În anul 1927 s-a îmbolnăvit de tumoare canceroasă la intestinul gros. A fost operat şi i s-a scurtat intestinul la sanatoriul Luther din Sibiu. Fiind o operaţie foarte grea, de pe urma ei a rămas cu o rană deschisă, care nu s-a mai vindecat până la moarte. (Foaia “Lumina Satelor” nr. 33/1927)

Revine boala de piept cu vărsări de sânge – hemoptizie (anul 1930), (Foaia “Oastea Domnului” nr. 1/1933) şi este internat în Sanatoriul de la Geoagiu un an de zile. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 37/1933)

În anul 1931, se agravează boala de piept cu vărsări de sânge, trebuie o intervenţie la plămâni, care nu se putea face decât în străinătate. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 37/1933)

Aceeaşi stare de sănătate o are şi în anul 1932. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 3-4/1935)

În anul 1933 pleacă în Elveţia şi se internează în Sanatoriul de la Davos, unde i se face a doua operaţie la plămâni: un plămân este deplasat mai sus, şi devine sănătos în funcţiune numai un singur plămân – (frenicectomie). (Foaia “Glasul Dreptăţii” nr. 8/1938) La sfârşitul anului se întoarce în ţară foarte slăbit şi mai bolnav de cum plecase, motiv pentru care a fost numit “slăbănogul Oastei”. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 39/1933)

În octombrie 1933, este internat din nou în Sanatoriul de la Geoagiu pentru tratament, din cauza agravării bolii de piept. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 3-4/1935)

În noiembrie 1933, se agravează boala de intestine, şi se internează în Sanatoriul Luther din Sibiu, unde i se face a treia operaţie, tăindu-i-se din nou din intestinul gros, afectat de tumoare. (Foaia “Glasul Dreptăţii” nr. 8/1938)

În anul 1933, luna decembrie, se îmbolnăveşte de o complicaţie la rinichi. Se internează în spital la Bucureşti pentru operaţie, dar în urma unui tratament nu i s-a mai făcut aceasta. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 2/1933)

În anul 1934, se internează din nou în Sanatoriul de la Geoagiu, pentru tratament. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 52/1933

Apoi din nou în Sanatoriul Luther din Sibiu, unde i se face a patra operaţie: i se taie din nou intestinul gros infectat de tumoarea canceroasă. (Foaia “Glasul Dreptăţii” nr. 8/1938)

Anul 1935 este un an greu de boală şi suferinţă pentru Iosif Trifa. În luna august 1936 este internat la un Sanatoriu din Braşov, unde i s-a făcut a cincea operaţie la intestinul gros şi tratament cu uraniu. (Foaia “Glasul Dreptăţii” nr. 8/1938) în urma operaţiei, în luna septembrie petrece 40 de nopţi cu dureri îngrozitoare şi cu o temperatură de 40 grade. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 45/1936, pag. 1)

În luna decembrie, se internează din nou în Sanatoriul Waxman din Sibiu, unde i se face a şasea operaţie. Se curăţă şi se taie partea infectată de la intestinul gros de tumoarea canceroasă. De pe urma acestei operaţii a rămas cu un furtun de cauciuc, scos prin burtă pentru evacuarea urinei – încă o rană deschisă permanent, care nu s-a mai vindecat până la moarte. (Foaia “Glasul Dreptăţii” nr. 8/1938)

În luna iulie 1937 i se face a şaptea operaţie în Sanatoriul Waxman din Sibiu, mai grea şi mai complicată ca celelalte. Datorită tumorii canceroase de la intestinul gros, care progresa mereu, s-a infectat şi osul de la capătul de jos de la şira spinării atacat de boală. Astfel a trebuit să se taie partea infectată cu fierăstrăul. Deasemenea se taie şi se curăţă şi din intestinul gros infectat. (Foaia “Glasul Dreptăţii” nr. 8/1938)

În anul 1938, în luna ianuarie, Iosif Trifa se operează pentru a opta oară, însă n-a mai putut suporta această intervenţie.

La 12 februarie, Iosif Trifa trece la Domnul. (Foaia “Glasul Dreptăţii” nr. 8/1938, pag. 1, ediţie specială)

Mărturisiri făcute de Iosif Trifa despre suferinţele sale

În scrierile sale, Iosif Trifa aminteşte de multe ori despre suferinţele şi bolile prin care Domnul l-a trecut, precum şi de felul cum le-a primit şi suportat: cu credinţă, cu răbdare şi cu dragoste, mulţumind Domnului pentru aceasta şi rugându-se Domnului să-l ţină până la sfârşitul bolii în credinţă.

Citirea Bibliei, în acest timp de boală, a fost pentru părintele Iosif Trifa o mare binecuvântare, ajutându-l să înţeleagă mai bine şi mai adânc Cuvântul Domnului.

Tot în acest timp de spitalizare la Geoagiu, a scris cărticica “Căutaţi la păsările cerului”.

S-a întors de la Geoagiu tot bolnav şi foarte slăbit, cu numai 48 kilograme. În acest an de boală a scăzut din greutate cu 20 de kilograme. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 37/1933)

Din predica lui Iosif Trifa ţinută la primul Congres al Oastei

Predica mea de azi e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei…

Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred, încât îmi aşteptam din zi în zi mutarea mea acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte: era vineri înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strân-sese într-un singur punct: O, Doamne, simt că a sosit clipa plecării mele din această lume. O singură dorinţă mai am: Te rog fierbinte, mai îngăduie-mi două trei zile, ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea praznicul Duhului Sfint.

Deci, dacă mă vedeţi aici în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Ar fi trebuit să fi murit de 2 ani, şi dacă mă vedeţi aici, în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu trăiesc de ani de zile prin mila şi dragostea Lui. Eu ar trebui să fiu de mult în monnint, acoperit de iarba uitării, dar Domnul m-a păstrat pentru lucrarea Lui. A Lui e viaţa mea. A Lui e şi ziua aceasta. Daţi slavă lui Dumnezeu pentru toate!… (Foaia “Lumina Satelor” nr. 26/1932)

Furtuna Domnului din marea vieţii noastre (Matei 8:24)

Mă întorc iar dintr-o furtună. Dintr-o furtună din care nu credeam că mai scap. Valurile şi vânturile învăluiseră cu totul corăbioara vieţii mele. Şi se făcuse noapte. Totul era pierdut. Strigam şi eu, îngrozit ca apostolul Petru: “Mântuieste-mă Doamne că mă cufund” (Matei 14:29-30).

Şi totuşi nu m-am cufundat. Am auzit din nou glasul Celui ce strigă în furtună: “Nu te teme că Eu sunt cu tine casate scap” (Ieremia 1:8). El a intervenit la timp, mustrându-mă blând: “Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? (Matei 14:31). Oare nu pentru tine am murit pe cruce? Nu te-am scăpat de trei ori, dintr-o astfel de furtună? Şi a poruncit furtunii “să tacă”, şi furtuna îndată s-a liniştit. O, înfricoşată furtună! Cât de îngrozitoare au fost valurile şi vânturile tale! Dar fii binecuvântată. Tu m-ai aruncai din nou în braţele Domnului, m-ai aruncat din nou pe Stânca cea tare a mântuirii, pe stânca Golgotei.

Sunt în viaţa noastră furtuni de grele încercări şi necazuri. Noi ne îngrozim de vuietul lor. Dar, pentru viaţa noastră, cea sufletească, ele sunt o binecuvântare. În ele şi prin ele ne apropiem de Domnul. Prin ele simţim minunea de a umbla “peste valuri” ca pe uscat.

Noi însă simţim greu binecuvântarea furtunilor. Şi primim greu binecuvântarea lor. Când se face furtună în marea vieţii noastre, noi luptăm “din toate puterile noastre”, să scăpăm.

Ne abatem în dreapta şi în stânga şi facem toate sforţările pentru a scăpa. Şi abia pe urmă, când noi nu mai putem face nimic, îl strigăm pe Dumnezeu să ne scape, ca şi naufragiaţii de pe mare. Pe mare, când vine furtuna şi naufragiul, cei ameninţaţi încearcă totul să scape şi, numai când nu mai pot face nimic îl strigă pe Dumnezeu. Şi Domnul se îndură de ei şi îi aruncă pe o stânca de scăpare.

Aşa vrea Dumnezeu. Numai când noi nu mai putem face nimic, când valurile ne-a cuprins din toate părţile, numai atunci vine darul lui Dumnezeu şi ne aruncă pe stânca mântuirii. Este aceasta o lecţie aspră, dar bună: mântui-rea nu vine prin puterile noastre, ci prin darul şi harul lui Dumnezeu. O, tu furtună înfricoşată din marea vieţii noastre! Fii binecuvântată! Tu ne arunci

În braţele Domnului. Tu ne arunci pe stânca mântuirii. Tu ne opreşti din calea fiului pierdut şi ne întorci în calea Tatălui Ceresc. Tu eşti furtuna Domnului.

(Foaia “Oastea Domnului” nr. 51/1934, pag. 3)

Din nou, în şcoala suferinţei

După doi ani de muncă grea şi istovitoare, părintele Iosif, gornistul nostru drag, a căzut din nou pe front. Vechea suferinţă, pe care o suporta în trupul său firav, l-a trântit din nou la pat…

A trebuit să plece din nou în şcoala suferinţei, într-un sanatoriu din Braşov.

Să ne rugăm Domnului să-l ridice din nou la muncă şi să ni-l mai îngăduie. Avem atâta trebuinţă de el. Rugaţi-vă fraţilor de pretutindeni pentru cel ce vă este drag.

(Anunţ publicat în foaia “Isus Biruitorul” nr. 37/1936, pag. 1)

Cele patruzeci de nopţi

Plecasem la Braşov, dar nu bolnav, ci cu planul să mai răsuflu şi eu puţin, după o muncă grea şi istovitoare.

Dar Domnul a voit altcum. El m-a chemat din nou în cuptorul de foc al suferinţelor. Pe neaşteptate, în trupusorul meu, s-a scornit o boală cu dureri îngrozitoare. De la Braşov m-am întors istovit cu totul, şi, ajuns la Sibiu, mi s-a făcut şi mai rău. Ajunsesem la o temperatură de 40 de grade, cu un bilanţ de 40 de nopţi înfricoşate. Eram numai o umbră. 40 de nopţi cu somnul omorât de chinuri şi dureri! Mă îngrozesc numai la gândul lor. Parcă niciodată nu l-am înţeles pe Iov mai mult, ca în acele nopţi.

“Cum suspină robul după umbră, aşa am eu parte de luni de durere şi nopţi de suferinţă. Mă culc şi zic: «Când se va s/ârşi noaptea?» Şi mă satur de frământări până la revărsatul zorilor… Ah, aş vrea mai bine moartea, decât aceste oase (Iov 7).

Dar mai mult decât groaza durerilor fizice, mă îngrozeşte gândul şi întrebarea: ce a voit Domnul cu acest “cuptor”? Căci patru medici specialişti au trecut pe lângă patul meu şi nici unul n-a putut afla cauza bolii şi a durerilor. N-au putut afla, căci de data aceasta boala mea era o boală prin care Domnul voia ceva cu mine. “Cuptorul” acesta mi-a venit tocmai când Oastea era la o răspântie, şi eu aveam o grea răspundere în faţa acestei răspântii.

Simt greutatea răspunderii sufleteşti faţă de Oastea Domnului. Tremur mereu de teamă să nu ies din voia şi planurile pe care le are Domnul cu această mişcare a Lui.

Să nu fac ceva rău în lucrarea Lui, prin nepriceperea mea, şovăielile şi socotelile mele.

O, cele 40 de nopţi înfricoşate! Le simt că umblă şi acum cu mine. Dar cine mi-ar putea spune care anume este graiul şi solia lor?

Rugaţi-vă pentru mine să se împlinească întru totul voia Domnului. Să nu ies din voia şi din ascultarea Lui. Să nu tulbur mişcarea Oastei, cu hotărâ-rile mele nepricepute. Să-mi dea tărie şi putere să fac voia Lui şi să merg pe drumul Oastei Lui, fie că acest drum este neted, fie că este plin de cruci. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 45/1936, pag. 1)

Jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe

Odată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă ar putea zice cineva: nimic bun nu este în carnea mea” (Romani 7:18) – apoi acela sunt eu.

Totul este stricat înlăuntrul meu. Cum Ic spuneam fraţilor de la Bucureşti: o, iubiţii mei fraţi, de aţi şti voi cum trăiesc eu… dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa prin operaţia, pe care o simt, clipă de clipă, ca pe un ţăruş – v-aţi întreba miraţi: “Oare poate trăi omul în chipul acesta?” Şi eu trăiesc prin darul lui Dumnezeu.

Cine a zis, că Dumnezeu nu mai face şi azi minuni? Sunt 30 de ani de când bolile nesfârşite rod în trupul meu. Sunt 6 ani, de când două boli care nu iartă, rod în puţinul lut ce a mai rămas pe mine. Oamenii uriaşi s-ar prăbuşi sub greutatea lor şi a muncii istovitoare pe care o fac… şi eu trăiesc… trăiesc prin dragostea şi iertarea Celui răstignit pe crucea Golgotei.

Au trecut 30 de ani de boli şi suferinţe! Mă uit îndărăt, peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un “blestem”, o “soartă vitregă”, de care încercam să scap. Abia după 15 ani am aflat că “diavolul” era un „înger” şi “blestemul” o “binecuvântare”. Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare cu care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă “trăiesc”, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine şi, prin ea, vorbesc şi eu cu cititorii mei. Dacă este ceva ce place în cărţile Oastei, apoi acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost “mierea” care a uns cărţile Oastei.

Slăvit să fie Domnul care m-a învrednicit şi pe mine păcătosul, să pot verifica ceea ce spunea apostolul Pavel: “Pentru aceea nu slăbim fi de s-ar fi strica omul nostru cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi” (2 Corinteni 4:16). Puterea lui Dumnezeu, în slăbiciunile mele, se adevereşte… când sunt slab, atunci sunt tare (2 Corinteni 12:1-10).

O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginile mormântului, ţine-mă neîncetat “mai lângă Domnul meu, mai lângă El”, până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 37/1933)

Un an greu de boală: anul 1935

Începutul anului 1935 îl găseşte pe Iosif Trifa în aceeaşi stare grea de boală. Pe lângă durerile cauzate de cele două operaţii de la intestin, cu răni deschise, revine boala de piept cu durerile şi necazurile ei.

În scrierile sale din anul acesta şi în mai multe articole publicate în foaie, pe care le dăm aici în cele ce urmează, Iosif Trifa arată starea lui de boală.

În articolul: “Eroi au fost şi vor mai fii”, publicat în foaia “Isus Biruitorul” nr. 2-3/1935, părintele Iosif Trifa scrie:

Am căzut din nou pe front. Am o puternică vărsare de sânge din plămâni. Scriu cu sângele la gură. Dar steagul nu-l las din mină. Căci dacă atâţia îşi dau viaţa: unii la fotbal, alţii la box, alţii la fel defel de întreceri lumeşti, trebuie să fie cineva care să-f i dea viaţa şi pentru Hristos, în lupta contra păcatelor.

Ani grei de suferinţă:1936-1937

Anii 1936-1937, au fost unii din cei mai grei ani de suferinţă, de dureri, de încercări trupeşti şi sufleteşti din viaţa iubitului nostru părinte, Iosif Trifa.

Au fost ani de suferinţă. De acum înainte durerile trupeşti nu mai contenesc şi nu-l mai părăsesc nici o clipă.

Starea sănătăţii lui Iosif Trifa se înrăutăţeşte mereu. După a şasea operaţie a slăbit nespus de mult. Este aşa de slab, încât i-au rămas numai pielea şi oasele, în fiecare zi este mutat de pe un pat pe altul şi are o temperatură de 39 de grade. Se topeşte ca o luminare pe altar.

În această stare de boală grea, s-a internat în Sanatoriul Waxman şi Sibiu, unde i s-a făcut a şaptea operaţie. Şi astfel cuţitul şi fierăstrăul au tăiat din nou, deschizând o nouă rană în corpul acesta plin de răni şi de dureri.

(Foaia “Ecoul” nr. 5/1937, pag. 3)

Oaia săracului (2 Samuel 12)

Ultimul capitol, pe care Iosif Trifa l-a publicat în foaie: “Oaia săracului de la 2 Samuel 12”, l-a scris dictându-l fratelui Ioan Marini, cu trei zile înainte de moarte. Acest articol a fost scris, fiind încă sub starea creată de răpirea tipografiei de către autorităţile bisericeşti de la Sibiu, al cărui şef era mitropolitul Nicolae Nălan.

Mitropolia Sibiului, care avea multe avuţii, multe oi, s-a bucurat de singura avuţie, singura oiţă (tipografia) a părintelui Trifa. Aşa a fost pe vremea lui David, aşa este şi astăzi. Lăcomia celor avuţi, cei mari şi tari în lumea aceasta, răpeşte prin nedreptate şi silnicie, bunurile celor săraci şi lipsiţi.

Iosif Trifa a primit vestea răpirii tipografiei, bolnav fiind pe patul de moarte, cu trei zile înainte de trecerea sa la Domnul. Pe lângă grelele suferinţe trupeşti, a mai primit-o şi pe aceasta, care i-a grăbit sfârşitul. El, care a ţinut aşa de mult să aibă o tipografie proprie, în care să-şi poată tipări cărţile la timp şi cu un preţ mai scăzut, acum se vede din nou fără ea. A primit vestea aceasta liniştit şi cu resemnare înaintea Domnului, spunând:

Slăvit să fie Domnul pentru toate. Nimeni nu poate avea decât atâta cât îi este dat din cer… Eu am luptat ca tipografia aceasta să fie pusă în slujba Domnului, altul a luptat să fie luată din slujba Lui. Domnul ne va răsplăti odată la amândoi: unuia pentru că apus-o, iar celuilalt pentru că a luat-o.

Totuşi – adăugă el mâhnit şi rar – mă doare nespus de mult… ce frumos a fost tot ce s-a făcut prin tipografia aceasta în aceşti opt ani minunaţi, cu toate că am suferit atU de mult.

Poate că numai attta ne-a fost dat să facem – şi ei şi mie. Poate că împrejurările încă nu erau destul de coapte pentru mai mult… Său poate că peste aceşti oameni, chiar şi atâta a fost prea mult…

După întristare: bucurie

După vestea tristă a pierderii tipografiei, părintele Iosif Trifa a avut şi o bucurie în ultimele zile ale vieţii lui, care l-a înviorat foarte mult, şi anume, a fost vizitat de un vechi cunoscut şi bun prieten al său, fratele Isac Feinsten -evreu creştin – pastorul evreilor creştini din Iaşi.

Fratele Feinstein avea o strânsă legătură de prietenie cu Iosif Trifa. De câte ori trecea prin Sibiu, venea şi pe la părintele Trifa şi petreceau împreună ore întregi de convorbiri duhovniceşti şi rugăciune.

Acest frate evreu, creştin, era un suflet deosebit, un om duhovnicesc, cu o viaţă sfântă, cu o râvnă şi cu o dragoste mare pentru Domnul Isus şi pentru vestirea Evangheliei. El redacta revista “Prietenul” din Bucureşti, care era organul de presă al evreilor creştini din România.

Când venea la Sibiu, fratele Feinstein trăgea la fraţii Creştini după Evanghelie, unde întotdeauna i se dădea cuvântul în adunare, fiind un foarte bun predicator şi vestitor al Evangheliei. Iosif Trifa, care ţinea foarte mult să-l audă vorbind, s-a dus şi el de câteva ori la această adunare pentru a-l asculta, iar în alte daţi, când nu putea merge din cauza bolii, ne trimitea pe noi, fraţii de la librărie, să-i notăm şi să-i aducem tot ce a vorbit. Aceasta s-a întâmplat în decursul anilor 1934-1938.

Fratele Traian Dorz, fiind în acest timp şi el la Sibiu, a asistat şi el la o parte din timpul unei astfel de vizite a fratelui Feinstein. Iată ce spune fratele Dorz în scrierile sale despre acesta:

„Îmi amintesc că a trecut pe la redacţie fratele Feinstein, un minunat om al lui Dumnezeu, evreu creştin din laşL.

La plecare, fratele Feinstein a rostit o zguduitoare rugăciune. De atunci am rămas pentru totdeauna legat de acest scump copil al lui Dumnezeu.

Mai ttrziu, am avut o frumoasă corespondentă cu el, cerindu-mi să colaborez la revista “Prietenur şi mai ales la “Prietenul copiilor”.

Când cu ocazia războiului aveam să trec pe la Iaşi, fratele Feinstein nu mai era. Soţia şi cei 6 copii ai săi, precum şi alţi fraţi evrei creştini, care erau în casa lor, m-au îmbrăţişat cu lacrimi sfişietoare, spunându-mi de tragedia lui, care se întâmplase cu o săptămână mai înainte… Ei toţi mă cunoşteau din corespondenţa cu el.

Acest mare suflet a murit şi el ca un martir în timpul războiului, odată cu cei omortţiâh “trenul mortii” de la Iaşi.

Fratele Feinstein a închis ochii, şi a trecut la cele veşnice, fiind înghesuit, împreună cu alţi evrei, într-un vagon de vite, cărora le vestea Evanghelia Domnului Isus. A murit rezemat cu capul pe umărul unui rabin, căruia îi citea din Noul Testament despre Domnul Isus.

Am rămas pentru totdeauna legat de sufletele acelea zdrobite. Istoria lor se aseamănă atât de mult cu istoria noastră.

Trecerea la Domnul a părintelui Iosif Trifa

Pe lângă bolile lui obişnuite: de piept, de intestine şi de căile urinare, cu două răni deschise, care nu se mai vindecau, rămase în urma operaţiilor, care-l chinuiau zi şi noapte, în ultimul timp i s-a mai adăugat şi boala de inimă. Inima lui, care înainte era tare, şi datorită ei mai era încă în viaţă, acum a slăbit şi ea, încât nu mai putea rezista. Din cauza aceasta nu i s-a mai putut face încă o operaţie (a opta), care – după spusele medicilor – era necesară acuma.

Fraţii Ioan Marini, Traian Dorz şi băiatul părintelui Trifa, Tit, care se aflau în apropierea părintelui în acest timp, erau îngrijoraţi de starea gravă de boală, ce prevestea sflrsitul.

Iată ce povestesc ei mai târziu despre ultima zi din viaţă a lui Iosif Trifa: Vineri 11 februarie 1938. Azi noapte aproape n-am dormit de loc, deşi eram atât de obosiţi. Din camera unde dormeam, auzeam deseori gemetele reţinute ale părintelui suferind. Şi de fiecare dată ne străpungeau inima de durere…

Dimineaţa a sosit ceva mai liniştită… Dragul nostru bolnav a adormit puţin, iar noi, ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să se odihnească. Din timp în timp, mergeam încet până la uşă, unde ascultam răsuflarea sa liniştită, de după paravanul care era în faţa patului său.

Pe la amiază a mâncat ceva, apoi s-a liniştit din nou… În acest timp toţi trei ne-am sfătuit să nu-l lăsăm nici o clipă singur.

Tot timpul vom sta, cel puţin unul, lângă el.

Când seara s-a apropiat, ne-am aşezat pe pat, lângă dânsul. Se întunecase afară şi era un aer cald…

Părintele deschise ochii, ne privi şi ne zise:

– Ce faceţi?

Dar noi l-am întrebat:

– Cum vă mai simţiţi părinte? Văzându-ne foarte îngrijoraţi ne zise:

– Acum mă simt ceva mai bine. După somn inima îmi este mai întărită. De fapt în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage; singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit. Abia mai poate. I-a ajuns şi ei. Slăvit să fie Domnul pentru toate!

— Părinte, noi dorim să ne vorbiţi mereu, dar n-am vrea să vă obosiţi prea mult. Auzim bine, chiar dacă vorbiţi încet.

— Acum mi-au mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii – le-am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului care m-a ajutat până aici. Pentru cine vrea să asculte adevărul, ajunge…

Se opri un timp, apoi clătinând din cap zise:

– Dar mi se pare că de acum încolo vremea adevărului s-a cam dus…

– De ce spuneţi asta părinte?

— Să fiţi cu luare aminte ce vă spun… Stătu şi se odihni. Apoi începu iar:

— Pentru că odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele…

Glasul îi era profetic.

– Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru, lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei… Poporul a îmbrăţişat-o cu drag – dar mai marii au respins-o de la început.

Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia… Iar, drept pedeapsă, să îngăduie să vină peste ei lucrări rătăcite, de dezbinări şi de pierzare… Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul. Şi astfel să fie osândiţi, cum spune sfântul apostol Pavel la Tesaloniceni…

Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mân-tuirea sufletului lor, noi nu ştim să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că El ne-a descoperit calea mântuirii atit de dreaptă şi de dulce… Dar, dacă fraţii se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, atunci ca drept pedeapsă, Domnul se poate să le-o ia şi pe aceasta. Şi să-i lase să bâjbâie dezbinaţi după lucruri străine şi pe căi rătăcitoare…

Mă cutremur, când mă gândesc ce viitor poate să aştepte biserica şi poporul nostru, în urma acestei respingeri.

Parcă ne găsim în vremea când Ierusalimul nu înţelesese vremea cercetării sale – când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat.

… Ierusalimul Oastei, Sibiul, face acelaşi lucru astăzi, pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre a trimişilor lui Dumnezeu.

După mine va veni rândul vostru! Mie, în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni Sră cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească ce este scris…

Dar voi să nu vă temeţi! Nici să vă lepădaţi de Domnul şi de lucrarea Lui, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri, precum a fost şi Domnul nostru, în lumea aceasta. Să ştiţi că Domnul, care a fost cu mine, va fi şi cu voi. Acela care ne-a dat nouă atâtea biruinţe în necazuri, vă va da şi vouă, mai departe, biruinţa. Căci El este acelaş, şi El este veşnic biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Biruitorul. Cu El vom fi siguri că lucrarea Oastei Lui va birui, chiar dacă va trebui să cădem rând pe rând, să murim, crezând în biruinţa lui Hristos, aşa cum sunt şi am fost gata întotdeauna să mor crezând în EL

Să păstraţi toate, întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, căci în toate am ascultat numai de glasul Lui şi de Duhul Domnului… M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă cum să-l urmaţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele, ca pe urmă să ne

Întâlnim mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre lângă Domnul şi în Canaanul cel ceresc…

Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe dulcele nostru Mântuitor, Isus Hristos; pe Isus Biruitorul. Să nu trădaţi cauza Evangheliei şi a bisericii vii, să nu trădaţi voluntarismul Oastei Domnului, nici pe părintele vostru, în Hristos.

Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne va face dreptate şi nouă… Să aveţi neîncetat ochii mereu la Ţintă, la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus cel răstignit…

Tăcea din nou…

Ne miram de unde atâta putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se forţează să vorbească. Ne era teamă de efortul pe care-l făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte şi n-am fi vrut nici să se oprească, îl ascultam cutremuraţi. Totul ne înfiora adânc.

– Ce mulţi erau cândva şi câţi s-au dus, sus, până la El.

Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi, care se lăudau că sunt statornici lângă mine până la moarte? Acum au trecui şi ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietrele ucigaşe…

Cu mine vor sfârşi curând. Dacă şi pe voi, care rămâneţi, vă vor omorâ, s-ar putea să nu le mai fie trimişi alţii. Să le fie dat drept pedeapsă numai lucrări pierzătoare şi lucrători pierzători…

Tăcu iarăşi, suspinând. După un timp urmă:

– Dar Dumnezeu este nespus de bun, nemărginit de-bun… El iubeşte neîncetat şi nădăjduieşte mereu… chiar şi pentru cei mai împietriţi… O, cât de nemărginit şi bun e Dumnezeu…

Era târziu… şi peste tot acoperea o tăcere desăvârşită. Respira încet şi rar. Ni se părea că vrea să doarmă. Crezurăm că a aţipit, dar iarăşi deschise ochii:

– Acum, vă rog, lăsaţi-mă singur! ne şopti stins. Vreau să rămân singur. Şi închise ochii…

Mâinile lui ni se părură mai reci. Se acoperi bine cu pătura, în timp ce ochii ne priveau ca de foarte departe, şoptind cu o linişte: Slăvit să fie Domnul!

… Şoptirăm îndureraţi şi noi: Slăvit să fie Domnul! Şi trecurăm dincolo, în camera noastră, împreună cu fratele Marini.

Vrea neapărat să rămână singur… Dar e foarte, foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?

– Să-l sculăm pe Titus – zise el.

Am auzit totul – zise Titus – mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur…

Am stat şi am ascultat puţin la uşă. Lăsasem uşa întredeschisă. Nu se mai auzea nimic.

Păşirăm uşor, ascultând spre paravanul subţire de lângă pat. Nu se mai auzea nici o respiraţie.

Trecurăm de o parte şi de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse la inimă.

– E cald – zise el – la frunte. Iar la inimă, înspăimântat zise: Nu mai bate.

L-am strigat: părinte! I-am mişcat capul cu mâinile.

Nimic!

I-am aprins o luminare la căpâtâi şi am căzut toţi în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi îndurerată rugăciune, dintre toate rugăciunile noastre…

Era sâmbătă, 12 februarie 1939, ora unu şi jumătate.

Ce măreţ şi liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie, care a luptat o noapte întreagă cu înspăi-mântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni – iar acuma – în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare în portul liniştit şi mântuitor.

Îndată toată casa fu în picioare. Venise fiecare, perindându-se pe lângă patul mortului nostru, cu plâns şi cu rugăciune…

Începură pregătirile de anunţare a fraţilor de la fronturile Oastei, despre trista veste.

Într-un colţ de masă, fratele Marini şi Dorz scriau “Ediţia specială” din foaie, care trebuia să plece încă astăzi, spre a anunţa tuturor fraţilor vestea dureroasă, şi a-i chema să-l petrecem împreună la mormânt.

Fraţii Titus şi Popovici alcătuiau telegramele ce trebuiau trimise fraţilor şi adunărilor, spre a fi înştiinţate cât mai repede.

Toţi alergau la lucru, plângând.

Cu cuvinte de durere, începură să intre pe uşă, tot mai des, fraţii şi surorile din Sibiu, care nu ştiu cum aflaseră atât de repede vestea, încă nu era ziuă şi casa era plină…

Începură apoi să sosească şi fraţii din alte localităţi.

Apariţia gazetei “Glasul Dreptăţii”, în ediţie specială, în timpul trecerii la Domnul a lui Iosif Trifa, o socotim ca pe un dar din partea Domnului, întrucât apariţia ei a fost de scurtă durată, fiind oprită de către mai marii Bisericii Ortodoxe, ei fiind aceia care l-au prigonit pe Iosif Trifa viaţa întreagă. După înmormântare n-au mai putut apare, decât două numere din gazetă.

În continuare, dăm aici anunţul despre moartea lui Iosif Trifa, aşa cum a fost publicat în gazeta trimisă fraţilor de la fronturi:

Trecerea la Domnul a preaiubitului şi dragului nostru părinte Iosif Trifa

Cu inima zdrobită şi cu sufletul sfirşit, împărtăşim fraţilor o veste de mare durere: părintele Iosif Trifa a adormit în Domnul în noaptea – spre dimineaţă a zilei de 12 februarie 1938.

După grele suferinţe, s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut oditina, ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru fraţii lui.

S-a stins cel ce n-a ştiut altceva decât pe Isus cel răstignit şi jertfa Lui (1 Corinteni 2:2), şi a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Domnului Isus.

S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Romani 12:1),pentru cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruţat pe sine şi n-a cruţat nimic, ci a pus totul pentru Domnul şi Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului (2 Corinteni 3:6).

5-a stins părintele nostru drag, care ne-a născut la o viaţă nouă (1 Corinteni 4:15), cel ce a făcut totul pentru Evanghelie, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige orice suflet pentru Hristos (1 Corinteni 9:22-23).

S-a stins gornistul Domnului, cel care, văzând primejdia, (Ezechel 33:1-11) a stat neclintit în mijlocul furtunilor şi valurilor de păcate, ca o strajă care ne-a chemat neîncetat la Hristos, ţinând sus Cuvântul Evangheliei, (Filipeni 2:16) căutând să aducă pe păcătoşi la izvorul îndreptării şi puterii, la Isus MRntuitorul.

S-a stins cel ce n-a cruţat nimic, ci totul a cheltuit şi s-a cheltuit bucuros şi pe sine însuşi şi viaţa lui, pentru Domnul şi fraţii lui (2 Corinteni 12:15).

S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul, Evanghelia şi lupta Lui în lume, decât pe copilul său, sănătatea sa şi viaţa sa.

S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere, şi a suferit, să lupte, şi a luptat, să sune din trimbiţă, şi a sunat.

A crezut şi, de aceea, a vorbit şi a scris (2 Corinteni 4:13).

A iubit şi, de aceea, s-a jertfit, ştiind că osteneala în Domnul, niciodată nu este zadarnică (1 Corinteni 15:58).

A fost prigonit, bârflt, batjocorit, hulit şi alungat din toate părţile, privit ca un înşelător, măcar că întotdeauna a spus adevărul (2 Corinteni 6:8), dar a răbdat totul cu drag, ştiind că robul nu este mai mare decât Stăpânul Său (Ioan 15:20).

S-a stins cel ce de 15 ani de zile, zi şi noapte, a lucrat şi a luptat fără odihnă pentru a-L face cunoscut pe Domnul şi Cuvântul Lui, tuturor celor ce nu-L cunoşteau.

A căzut de multe ori în luptă, a primit multe răni, dar nici o clipă n-a dat înapoi Privind mereu la Ţintă, la Căpetenia şi Desăvârsiriea credinţei noastre, la Isus cel răstignit (Evrei 12:2), a mers înainte stropind cu sângele său timpul de luptă al Evangheliei.

S-a stins ca o lumină care se topeşte, luminând până la sfârşit, a lucrat mereu, îngrijindu-se de copilaşii lui, de mântuirea şi de viaţa lor.

A luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea, a păzit credinţa, acum aplecat la Domnul (2 Corinteni 4:7-8), la dulcele său Mântuitorşi Mngâietor, pe care L-a iubit, L-a vestit, pentru care s-a jertfit. S-a ridicat acolo unde suferinţele, loviturile, ocările, batjocurile şi hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.

S-a stins un mare om al lui Dumnezeu, pe care solia chemării la Domnul l-a aflat în luptă, ţinând sus Cuvântul vieţii (Filipeni 2:6).

Dragostea pentru fraţii lui, l-a făcut să-şi dea viaţapentru ei (Ioan 15:13), lăsându-ne şi nouă celor ce-am rămas, acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi cauza Lui El a putut spune: “Urmaţi-măpe mine fraţilor, călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos” (Filipeni 3:17 şi l Corinteni 11:1).

Încolo fraţii mei., ce aţi văzut, ce aţi învăţat şi auzit de la mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fii cu voi (Filipeni 4:8-9).

S-a stins dragul nostru părinte, dar jertfa lui rămâne. Lucrarea pe care a săvârsit-o este a Domnului. El a pornit această lucrare şi El va avea grijă de ea. “Când voi trece din lumea aceasta voi ţine ridicată sus solia pe care o am de la Domnul. Iar când veţi desface această solie veţi afla Cuvântul Lui: «ândrăzniţi, căci Eu am biruit lumea» (Ioan 16:33). «Nu vă temeţi căci Eu sunt cu voi până la sftrsitul veacurilor, amin» (Matei 28:20). Domnul a pornit această mişcare şi El va avea grijă de ea. Aceasta este ultima mea solie, scumpii mei fraţi ostaşi” (“Ce este Oastea Domnului” ed. V-a 1934, pag. 205)

La temelia războiului nostru cel sfint şi a mântuirii noastre, alături de jertfa cea mare a scumpului nostru Mântuitor, avem acum şi jertfa slujitorilor şi copiilor Lui: a părintelui Iosif, precum şi a acelui ce l-a înţeles cel mai mult şi care s-a stins acum un an: părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti şi fratele Gheorghe Munteanu de la Batiz. Jertfele acestora sunt şi ele o călăuză a biruinţei noastre; pentru că prin jertfă a biruit Evanghelia şi numai prin jertfă biruie şi azi

Scumpul nostru părinte va fi înmormântat în ziua de 15 februarie, anul acesta.

Pentru această zi, toţi fraţii, care pot, din apropiere şi din depărtări, sunt rugaţi să vină la Sibiu, să petrecem la locul de odihnă pe iubitul nostru părinte.

În fiecare an la praznicul Cincizecimii – după cum însuşi dorinţa sa a fost -U vom prăznui amintirea, printr-un pelerinaj la momiântul lui

În veci pomenirea şi amintirea scumpului nostru părinte! Domnul Isus să-i facă loc de odihnă în patria noastră de sus.

S-a născut în anul 1888 şi sfârşeşte călătoria, împlinind 50 de ani

(Foaia “Glasul Dreptăţii” nr. 8/1938, paginile l -2)

O priveghere sfântă

Slăvit să fie Domnul că ne-a îngăduit să-l putem priveghea pe iubitul nostru în pace, în linişte şi în dragoste timp de 4 zile. El ne-a îngăduit să avem o casă destul de încăpătoare, în care să poată fi adăpostiţi fraţii ziua şi noaptea, în tot acest timp al privegherii.

Şi tot El a rânduit ca, în acest timp, să avem şi o gazetă, în care fraţii au putut să publice amănunte despre felul cum a decurs, atât privegherea cât şi înmormântarea.

În toate acestea s-a văzut din nou mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă, care le-a rânduit pe toate bune şi, cu acest mare şi ultim eveniment din viaţa părintelui Iosif Trifa, trecerea sa la Domnul.

Patru zile de priveghere. Patru zile de lacrimi, de cântări, de rugăciuni. Râul Golgotei a curs mereu nestingherit…

Vestea morţii lui Iosif Trifa s-a răspândit repede în tot oraşul. Rând pe rând, îndureraţi, fraţii din Sibiu, cei care s-au învrednicit să-l vadă şi să-i asculte mai adeseori cuvântul, poposesc lângă sicriul scumpului lor păstor, aşezat în sala cea mare a redacţiei, din strada Alea Filozofilor nr. 18, unde Iosif Trifa, împreună cu “calfele” sale, a petrecut cel mai mult timp, scriind, îngenuncheaţi cu lacrimi lâhgă cel drag. Începe un adevărat pelerinaj ce ţine necurmat timp de 4 zile, până la înmormântare, cu vorbiri, rugăciuni şi cântări duhovniceşti.

În toate cele patru zile de priveghere – ziua şi noaptea – sosesc mereu fraţi ostaşi din toate părţile ţării, care se perindă pe lângă sicriul în care se află corpul neînsufleţit al dragului nostru, după care se alătură celor sosiţi mai dinainte şi care petreceau în priveghere sfântă cu rugăciuni, cu vorbiri şi cu cântări stropite cu lacrimi.

Astfel în total, au luat cuvântul, vorbind din Scripturi, un număr de 51 de fraţi din toată ţara din care amintim:

Primul vorbitor a fost fratele învăţător Ioan Marini, urmaşul duhovnicesc al lui Iosif Trifa, în legătură cu Apocalipsa 14:13: “Ferice de acum de morţii care mor în Domnul! Ei se vor odihni de toate ostenelile lor, căci faptele lor îi urmeazăr

Amintind despre viaţa de jertfă şi munca istovitoare a părintelui nostru drag, sala întreagă lăcrimează. Plâng copiii Domnului pe cel mai preţios dar pe care l-au avut în lume.

Vorbesc doi fraţi din Sibiu: fratele Dragomir Ioan şi Opriş Ioan de la librăria Oastei, care spun între altele: “Şi dacă toate cărţile părintelui losifse vor nimici, totuşi aţi rămas voi fraţilor, cărţi vii, epistole scrise prin puterea Duhului Sfânt, cu jertfa care ne stă în faţă”.

Mai vorbesc fraţii din Moldova: părintele Bujoreanu, fratele Leon Andronic, T. Marin, p . Sârghie, Gh. Condruz, Bălăuţă şi alţii.

Pastorul de la Biserica Evanghelică Germană din Sibiu a ţinut să-şi ia ultimul rămas bun, în limba germană, de la cel ce a fost iubit de toţi copii lui Dumnezeu, din toate neamurile şi din toate bisericile.

“AufWiedersehen, mein lieber Bruder, în Himmel Reichr – pe româneşte: “La revedere, iubitul meu frate, în patria cereascăr

Fratele învăţător, Ioan Tudusciuc, din Brăhăşoaia Vaslui, cel dintâi mare cântăreţ al Oastei, cel care a răspuns întâiul la datorie, şi care de 10 ani cântă Domnului, face o puternică mărturisire lângă sicriul scumpului trâmbi-ţas, care a umplut ţara cu veterani, făclieri şi nebuni pentru Hristos.

Vorbeşte cel dintâi veteran al Oastei, fratele Ioan Buzas de la Cod reni -Tr. mare, cel care a răspuns chemării părintelui Iosif, întâiul prezent la datorie. Face o frumoasă mărturisire despre cum s-a întors la Domnul, prin citirea cărţilor lui Iosif Trifa.

Fratele Ilie Maran, din Iugoslavia, aduce ultimul salut părintelui Iosif, de la fraţii ostaşi din Iugoslavia.

Mai vorbesc fraţii: Sârbu din Sighişoara, Florea Călin – Teleorman, I. Faur – Sălaj, Dinis Ioan notar – Gurasada – Hunedoara, Andrieşescu -Timişoara, Simeon Achim – Arad, Popa Petru – Valea Jiului, şi alţii.

Fratele Traian Dorz, unul din “calfele” lui Neemia, rosteşte duioasa poezie: “Plâng copiii tăi părinte”, alcătuită lângă sicriul celui ce a adormit cu sabia şi mistria în mână. Sala întreagă se îneacă în plâns… Pe atunci fratele Dorz nu era vorbitor… la adunări spunea numai din poeziile sale.

Din partea fraţilor greco-catolici, au adus ultimul salut de dragoste, celui ce le-a fost părinte iubitor, un frate din Tău şi din Roşia de Secas, judeţul Turda.

Privegherile ostăşeşti sunt întotdeauna ca în vieţile sfinţilor. Dar nopţile acestea de priveghere, lângă sicriul celui ce ne-a învăţat calea neprihănirii, au fost atât de înălţătoare, încât vor rămâne veşnic întipărite în inimile celor ce au trăit aci clipe duioase, vărsând cele mai curate lacrimi, lângă cel ce, prin lacrimile lui, le-a vestit pe Domnul şi i-a adus la o viaţă după Evanghelie. Binecuvântat să fie Domnul, pentru tot ce a lucrat prin omul Său.

Înmormântarea

Sicriul cu părintele e scos în curtea casei. Mulţimea abia îşi mai poate face loc. Sunt peste 2.000 de fraţi şi surori din peste 200 de localităţi şi 40 de judeţe, afară de marea mulţime a străinilor veniţi să vadă şi ei.

Întreaga familie a Oastei s-a strâns lângă sicriul celui drag, cu lacrimi şi durere.

Facem legământ să luptăm până la sfârşit pentru Isus Hristos cel răstignit, aşa cum ne-a învăţat părintele nostru iubit.

În curtea casei, înainte de a se închide sicriul scumpului nostru părinte, cel care s-a apropiat ca să-i depună pe frunte ultima sărutare, a fost preotul greco-catolic Dr. Dumitru Neda, de la Blaj.

Plângând, acest bun şi neuitat prieten al părintelui Iosif, s-a apropiat să-i dea ultima sărutare, prisosul ultim al dragostei, care a fost mare între aceşti doi oameni ai lui Dumnezeu, căci dragostea care i-a legat a fost mai presus de egoism şi interes.

Şi gestul acesta ne-a cutremurat adânc pe toţi, căci nici un alt prieten n-a făcut aşa.

Un lucru n-a fost scris în foaie, şi care credem că este important să-l spunem.

Pe la ora 10 a venit şi preotul, protopopul Cioran, care, văzându-l pe Iosif Trifa că este îmbrăcat cu reveranda a spus:

– Dezbrăcaţi-l de haina preoţească, fiindcă el a fost caterisit şi n-are voie să mai poarte haina de preot. Până nu-l dezbrăcaţi n-am voie să-i fac nici o slujbă. Aşa am dispoziţie de la LP.S.Sa Mitropolit Nicolae.

Fraţii au rămas pentru un moment în tăcere. Apoi au zis:

– Dar bine părinte, e haina lui, ce să mai facem noi cu ea, nici mort n-are voie s-o mai poarte?

— Nici mort n-are voie s-o mai poarte, dacă aşa este ordinul.

— De ce vă legaţi de forme de felul acesta, nu i se mai poate îngădui nici atâta?

— Insistaţi degeaba – răspunse preotul – fiindcă eu nu pot să trec peste porunca, pe care am primit-o de la Preaânaltul. Nici clopotele nu se pot trage pentru el, până nu-l dezbrăcaţi de haina aceasta.

– Dar bine, părinte, dacă încercăm să obţinem aprobarea de la înalt Preasfinţitul, atunci se poate?

— încercaţi – răspunse preotul, care plecă – dar eu nu cred că veţi obţine aprobarea, fiindcă Preaânaltul este foarte pornit în privinţa aceasta.

Iar noi am rămas uimiţi şi înmărmuriţi, uitându-ne unul la altul şi între-bându-ne: ce să facem?

Grozav lucru este să cazi în mâna unor astfel de oameni răzbunători care se consideră împlinitori ai legii lui Dumnezeu. Nici mort nu te iartă şi nu te lasă în pace! Vedem de aici până unde merge ispita aceasta îmbrăcată în haina religiei.

S-a intervenit la mitropolitul să revină asupra acestui ordin, dar a rămas neînduplecat în hotărârea lui. În toate cele patru zilele de priveghere n-a fost nici un preot de la Mitropolie, să-i facă măcar o rugăciune şi nici clopotul nu s-a tras.

Fraţii s-au împotrivit până la un punct, după care au cedat, dar membrii familiei n-au vrut să cedeze: fiul părintelui, Titus, şi mai ales fratele părintelui, Constantin, învăţător în Sibiu, s-a împotrivit mult gesticulând şi jude-cându-i pe fraţi, că din cauza lor a pierdut părintele totul, şi acum tot din cauza lor mitropolitul vrea să-l dezbrace de haina preoţească. La părerea rudelor s-au mai alăturat şi unii fraţi mai religioşi, care ţineau la lucrul acesta şi erau mereu discuţii pe tema aceasta.

În această frământare, a luat cuvântul fratele Stănilă Nicolae din comuna Purcăreţi, judeţul Alba, spunând:

Fraţilor, eu cred că nu are nici un rost să ne mai opunem acestui lucru, deoarece părintele Iosif, pentru noi şi în faţa lui Dumnezeu, rămâne şi pe mai departe preot, slujitor al Domnului şi părintele nostru sufletesc, care ne-a născut din nou prin Evanghelie, indiferent ce i-au făcut oamenii şi ce îi vor mai face de aci înainte.

Noi ştim că părintele Iosif, cât a fost în viaţă, s-a asemănat în multe lucruri cu Domnul Isus, care a fost Stăpânul lui şi al nostru. Pe Domnul Isus, mai marii lui Israel, preoţii şi cărturarii, L-au dezbrăcat de cămaşă, şi El nu s-a opus. Să facem şi noi aşa. Nu este mai mare robul decât Stăpânul. Nu vedem noi că, şi în privinţa aceasta, părintele Iosif se aseamănă cu Domnul Isus? Să-l lăsăm fraţilor să se asemene până la sflrşit.

Cuvintele liniştite şi spuse cu blândeţe ale fratelui Stănilă, au liniştit atât pe fraţi, cât şi pe rude, şi până la urmă ne-am hotărât să ne supunem. Dar cine să facă acest lucru, să dezbrace un mort de patru zile, care acum înţepenise.

S-a vorbit cu oamenii de la înmormântări, care au făcut ei acest lucru, tăindu-i haina şi scoţând-o bucată cu bucată – părintele Iosif rămase îmbrăcat în hainele albe, de sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese a ei. Numai după aceasta, preotul a început slujba de înmormântare şi a dat dispoziţie să se tragă şi clopotele.

Ultimul drum

După terminarea slujbei, sicriul a fost ridicat pe umeri de fraţi. S-a format un mare convoi de care n-a mai văzut Sibiul niciodată. Mulţimea de oameni mergea, ca un val, în urma sicriului, plângând şi cântând cântări duhovniceşti.

Se putea vedea în acest convoi costumele ţărăneşti din toate regiunile ţării, în care erau îmbrăcaţi fraţii.

Pe unde trecea convoiul, oamenii se opreau în loc, salutau respectuos şi se întrebau: oare cine a fost omul acesta care arc aşa de multe neamuri, în toată ţara?

Alţii complectau. Mortul este popa Trifa, care a înfiinţat Oastea Domnului, tu nu i-ai mai văzut cum mergeau şi altădată prin oraş în procesiune religioasă cântând. Eu am fost şi pe la adunările lor. Vorbesc foarte frumos despre Dumnezeu şi despre Domnul Isus şi cântă cântări religioase foarte frumoase.

Convoiul acesta de fraţi înainta ordonat şi liniştit pe străzile oraşului, spre Cimitirul Central, cântând din cântările Oastei, acompaniaţi fiind de famfara de la Săsciori, judeţul Alba.

În fruntea convoiului mergea un copil de 10 ani, ţinând în mâini o Biblie deschisă, Biblia părintelui Iosif, după care urmau fraţii din Sibiu, apoi venea sicriul cu părintele, purtat pe umerii fraţilor, după care venea carul mortuar, şi apoi ceilalţi fraţi şi surori din ţară.

La trecerea convoiului pe lângă cazărmile regimentelor din oraş, gor-niştii au ţinut să dea ultimul onor, aceluia care a fost cel mai mare gornist al lui Hristos din ţara noastră.

După două ore de mers, am ajuns la cimitir, unde groparii aşteptau să-l îngroape. Dar nu puteam să-l acoperim încă, deoarece părintele Vladimir Popovici, care venea din Basarabia, telegrafiase la amiază: “Sunt la Ploieşti, în drum spre Sibiu. Voi fi zdrobii toată viaţa dacă nu-l voi mai vedea, amânaţi înmomiântarea”. Şi îl aşteptam aici, la gura mor-mântului, în ultima sa călătorie din lumea aceasta, fratele său, părintele său.

După un cuvânt al părintelui Bujoreanu, îl vedem pe părintele Vladimir, de departe, fugind şi plângând. A fost un moment zguduitor. Părintele Vladimir plângea şi striga: “Părintele meu, fratele meu”.

Într-o cuvântare zguduitoare, părintele Vladimir şi-a luat ultimul rămas bun, de la acela care l-a iubit atât de mult. Cu inima sfâsiată de durere, încheia vorbirea cu cuvintele: “Părintele meu, fratele meu. Vreau să ne întâlnim maicurind… vreau acum!”

Întoarcerea

(Foaia “Glasul Dreptăţii” nr. 9, 10, 11, 12/1938)

Capitolul 12

RESPECTUL FAŢĂ DE ACTIVITATEA PĂRINTELUI IOSIF TRIFA

O frumoasă aducere aminte

În toate împrejurările din viaţa noastră, noi creştinii trebuie să urmărim, mai întâi, slava lui Dumnezeu, apoi mântuirea noastră şi a semenilor noştri. Apoi, în toate acţiunile vieţii noastre, trebuie să păstrăm o dreaptă măsură, luminată de Cuvântul lui Dumnezeu şi în limitele îngăduite de El. În această privinţă, losifTrifa spunea următoarele:

Toată tăria mea este Biblia. Ea mă întăreşte, mă luminează, mă îndeamnă şi mă întăreşte în toate împrejurările vieţii mele. Ea îmi dă căldura inimii şi a minţii… ea îmi dă toate armele ce trebuie unui bun ostaş al lui Hristos… (2 Timotei 2:1-4). Biblia este legătura mea zilnică cu MântuitoruL De câte ori o deschid şi citesc în ea, simt ceva ce trece din ea în mine, şi îmi umple casa sufletului meu cu lumină, cu putere, cu tărie şi bucurie sufletească. Prin citirea Bibliei, în toată ziua mă întâlnesc cu Mântuitorul meu Isus Hristos, şi stau de vorbă cu El şi El cu mine. Tot ce sunt şi tot ce am este al Bibliei Luaţi-mi Biblia şi mi-aţi luat totul, opriţi-mă să citesc din ea şi lumina din mine se va stinge” (Foaia „Lumina Satelor” nr. 8/1923)

Iosif Trifa spune mai departe, despre Biblie:

„În mişcarea Oastea Domnului trebuie mereu privegheat cu Biblia în mină, să nu se strecoare nimic în mijlocul nostru, din ceea ce ar putea stânjeni sau împuţina revărsarea duhovnicească, din această mişcare” (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 34/1935, pag 4)

Deci – conform dorinţei lui Iosif Trifa – şi la mormântul său, trebuie să mergem “priveghind cu Biblia în mână”. Şi mai ales cu ea în inimă. Altfel nu ne foloseşte la nimic. Acest fapt trebuie să fie şi un prilej de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu pentru cei ce nu-L cunosc pe El, iar pentru cei care-L cunosc, un prilej de zidire şi întărire în credinţă.

Apoi, în al doilea rând, acest lucru trebuie să fie pentru noi un prilej de o scumpă aducere aminte şi de recunoştinţă pentru cel mai mare binefăcător al nostru, după cum ne îndeamnă şi Cuvântul Domnului, de la Evrei 13:7: “Aducefi-vă aminte de mai marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu, uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa”.

Acest mare binefăcător al nostru a fost Iosif Trifa, prin scrierile căruia L-am cunoscut pe Domnul şi mântuirea, L-am primit pe El şi am devenit copiii Lui (Ioan 1:12).

Unii fraţi, când merg la mormântul lui Iosif Trifa, vorbesc mai mult de dânsul decât despre Domnul. Ei fac lucrul acesta dintr-o dragoste fără pricepere, sau dintr-un spirit exagerat faţă de un om, lăsând în urmă Cuvântul Domnului, care trebuie să aibă întâietate în toate lucrurile. Alţii, văzând lucrul acesta, nu se mai duc de loc pe la mormânt, critică şi osândesc pe cei ce se duc, chiar şi pe cei ce merg în limitele îngăduite de Domnul.

Acestora din urmă le pun o întrebare: ce au făcut ei pentru cei care nu merg bine? S-au mulţumit doar să stea deoparte, să judece, sau trebuia să-i ajute, măcar cu o precizare de felul acesta? Să stai deoparte şi să vorbeşti pe cineva de rău este lucrul diavolului şi cel mai uşor lucru de făcut, este păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne. Este şi aceasta o ispită a celui rău, de care -dacă nu veghem îndeajuns – cădem uşor şi pe nesimţite. Dar, cu ajutorul Domnului Isus şi al Duhului Său cel Sfânt, o putem birui.

În felul acesta s-au creat două extreme care nu sunt bune, ele ducând la discuţii nefolositoare, la deosebiri de vederi şi la răcirea dragostei între fraţi.

După cum ştim cu toţii, la Rusalii se serbează pogorârea Duhului Sfânt, peste ucenicii Domnului Isus, în ziua Cincizecimii; şi la vorbirea apostolului Petru, Duhul Sfânt S-a coborât peste 3.000 de suflete, care erau adunate acolo. De atunci, această putere a Duhului Sfânt coboară peste orice făptură (Faptele Apostolilor 2:17) care o doreşte şi o cere de la Dumnezeu.

O prezentare succintă făcută de părintele Iosif Trifa despre Oastea Domnului

Iniţiatorul şi întemeiatorul Oastei Domnului – părintele Iosif Trifa – în scrierile sale – spune despre lucrarea Oastei următoarele:

Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt… (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 14/1937, pag. 1)

Oastea Domnului este un rod al lucrării Duhului Sfânt… (“Vântul ceresc” ediţia 1936, pag. 19)

La Oastea Domnului, Duhul Sftnt a lucrat prin inspiraţie. Eu am fost numai o unealtă slabă, de care Domnul, prin Duhul Lui, s-a folosit. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 26/1936, pag. 3)

“Iar roadă Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândefea, înfrinarea poftelor, împotriva acestor lucruri nu este lege (Galateni 5:22).

Oastea Domnului este ruperea pe deantregul cu duhul acestei lumi (“Spre Canaan” pag. 36)

Trebuie să vă naşteţi din nou… (Ioan 3:7). Aceasta este ce dintâi cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului. (“Ce este Oastea Domnului” ediţia a V-a 1934, pag, 261)

Apostolul Pavel a strigat mereu, că nu vrea să ştie altceva între noi, decât pe Isus cel răstignit (1 Corinteni 2:2). De la apostolul Pavel avem “duhul Oastei”, care este: dragostea, nebunia şi jertfa pentru cauza lui Isus cel răstignit. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 27/1935, pag. 1)

Fraţii mei, plângând la picioarele crucii – acesta este locul nostru în Oastea Domnului, a fiecăruia dintre noi. Repet, ceea ce am spus la împlinirea a 10 ani de Oaste: puterea Oastei e Isus cel răstignit. Cit îl avem pe El în noi şi între noi, avem totul Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul. Să nu uităm apoi că: Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus cel răstignit. Un ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Isus cel răstignit, acela se face şi el un vestitor al Lui

Fiecare ostaş să se facă un vestitor al lui Isus cel răstignit.

Fiecare ostaş să spună şi altora despre marea minune ce s-a întâmplat cu el la picioarele crucii, aflarea şi primirea Domnului Isus, prin naşterea din nou, sau naşterea de sus (Ioan 3:5).

Fiecare ostaş să se facă un nebun pentru Hristos. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 5/1934, pag. 3)

Predicăm şi-L vom predica mereu pe Isus cel răstignit… Nici nu se poate altcum, căci Jertfa Crucii este Temeiul şi Temelia mântuirii noastre. (Foaia “Lumina Satelor” nr. 37/1928, pag. 3)

Acesta a fost şi trebuie să fie specificul Oastei Domnului: Isus cel răstignit, sau cum i se mai spune: “duhul Oastei”. Acest duh nu este altceva decât Duhul Domnului Isus care se manifestă, prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, în viaţa noastră. Unii fraţi, rău intenţionaţi, sau cu duh de partidă, îl confundă cu duhul lumii.

Iar noi, toţi trebuie să umblăm în viaţa noastră cârmuiţi de Duhul Sfânt şi să trăim călăuziţi de El (Galateni 5:1-25). “Căci cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu” (Romani 8:14).

Umblând călăuziţi de Duhul Sfânt, El ne învaţă în tot adevărul şi tot ce trebuie să facem în toate împrejurările vieţii noastre.

Aşa trebuie să mergem şi la mormântul părintelui Trifa, precum şi la mormintele celor din familiile noastre: “călăuziţi de Duhul Sfânt”, şi atunci nu vort mai cădea în exagerări, de felul celor arătate mai înainte.

Am socotit potrivit, să dau la iveală aceste învăţături de bază din scrierile lui Iosif Trifa, care şi ele sunt la rândul lor întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu şi care ne pot servi ca o recomandare şi orientare pentru noi, despre felul cum trebuie să mergem la mormântul părintelui Trifa, pentru ca în viitor să nu mai fim prilej de poticnire, unii altora, judecându-ne unul pe altul. Domnul să ne binecuvinteze pe toţi, în aceasta.

O scurtă prezentare a activităţii părintelui Iosif Trifa

În timpul vieţii sale scurte, de numai 50 de ani, din care numai 15 i-a trăit în slujba Domnului, Iosif Trifa a avut o vie şi rodnică activitate în ogorul Domnului, în lucrarea de vestire şi propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, atât prin viu grai (mai puţin), cât mai ales prin scrierile sale, care au fost neîntrecute în ţara noastră, în acest domeniu al credinţei. Scrierile lui au întors la Dumnezeu zeci de mii de suflete şi chiar sute de mii. Cel care scrie aceste rânduri este şi el un astfel de rod al scrierilor sale.

Când cineva începe să citească scrierile lui Iosif Trifa, primul lucru care-i atrage atenţia este râvna şi dragostea pe care o are pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Toate scrierile sale sunt izvorâte din Biblie şi nu sunt altceva decât o “scoală a Bibliei” – după cum le-a numit el în mai multe rânduri, în scrierile sale.

Ultimii 15 ani din viaţa sa – Iosif Trifa – i-a petrecut scriind tâlcuiri din Biblie, pe care le-a publicat în foile şi cărţile sale.

Pentru a-şi putea tipări cât mai multe din cărţile sale, în cât mai multe ediţii, în cât mai multe exemplare şi la un preţ cât mai redus – Iosif Trifa – şi-a cumpărat o tipografie modernă pentru vremea aceea, care avea o mare productivitate.

Astfel, ca “ziarist”, a scris, redactat şi tipărit, un număr de 7 gazete (foi) într-un număr de 15 milioane exemplare. Aceste gazete apăreau săptămânal şi se tipăreau în 4-12 pagini de gazetă, format mediu, în care-şi publica tâlcuirile şi învăţăturile scoase din Biblie. Tot în gazetă au fost iniţiate “cursurile biblice”, care apăreau cu urmare în fiecare săptămână, pe care, după terminare, le prelucra şi le tipărea în cărţi.

Ca “editor”, a reuşit să scrie şi să tipărească un număr de 54 de cărţi şi broşuri în peste un milion de exemplare. Cele mai multe cărţi, au fost tipărite în 2-5 ediţii (fapt care dovedeşte cât de mult au fost apreciate şi cerute de către cititori).

Pentru trimiterea acestor cărţi şi răspândirea lor fraţilor săi de la fronturile Oastei din ţară, a trebuit să-şi deschidă o librărie, prin care a răspândit şi peste o sută de mii de Biblii, pe care le primea de la Societatea Biblică Britanică din Bucureşti.

În afară de cărţile tipărite şi amintite mai sus, au mai rămas, de la părintele Trifa, un număr de 38 de “cursuri biblice”, care au fost începute în foaie şi continuate în mai multe numere de foaie, dar n-au putut fi terminate sau tipărite.

Aceasta era o muncă enormă, titanică pentru un om slăbuţ şi bolnav, lipsit de mijloace materiale, pe care a reuşit să o facă Iosif Trifa, în timpul scurt de activitate publicistică, în câmpul de lucru al Evangheliei. Aceasta cu atât mai mult, cu cât n-a avut nici un ajutor material din partea vreunei instituţii. L-au ajutat doar fraţii săi din Oastea Domnului, oameni la fel de săraci.

În mod vădit se observă binecuvântarea şi ajutorul Domnului, în toată această activitate a sa de vestire a Evangheliei.

Necesitatea cunoaşterii scrierilor părintelui Iosif Trifa

Lucrările lui Iosif Trifa, fiind scrise sub influenţa şi călăuzirea Duhului Sfânt, sunt ca şi viaţa lui: profund duhovniceşti şi de o mare valoare spirituală. Ele au fost scrise într-un stil popular, pe limba şi înţelesul poporului, ves-tindu-L pe Domnul Isus şi chemând suflete la o viaţă nouă cu El, având darul de a-i convinge şi determina pe cititori să se întoarcă la Dumnezeu. Din cauza aceasta, scrierile sale s-au răspândit foarte mult şi se citesc cu mare plăcere.

O mare lipsă a noastră, a fraţilor ostaşi, este că nu mai citim scrierile lui Iosif Trifa. Este adevărat că se mai găsesc doar la câte un frate mai bătrân şi mai vechi în lucrare. Din această cauză nu le cunoaştem, nu le putem aprecia valoarea lor şi nu avem parte de binefacerile lor. Din această cauză, unii fraţi apelează la lucrări străine, cu care fac şi şcoli biblice.

Mi-aduc aminte, de pe vremea apariţiei acestor cărţi, cu câtă dragoste aşteptam în fiecare săptămână apariţia foii şi a unor cărţi noi, pe care nu le lăsam din mână, până nu le citeam. După citirea lor, rămâneam întăriţi şi învioraţi duhovniceste, cu o dragoste şi o râvnă mai mare de a citi şi cerceta Cuvântul Domnului, de a-L vesti pe Domnul şi de a ne adânci în o viaţă trăită cu El. Acelas efect îl are şi astăzi citirea cărţilor lui Iosif Trifa, pe care le recomand cu căldură, tuturor fraţilor.

O întâmplare, din zilele noastre, adevereşte cele spuse aici.

Într-o zi, m-a vizitat un frate din Bucureşti, de la Creştini după Evanghelie, care, după ce i-am vorbit despre scrierile lui Iosif Trifa şi i-am dat să citească câteva din ele, a rămas adânc impresionat şi mirat de bogăţia lor duhovnicească şi mi-a făcut următoarea mărturisire:

“Am tot auzit de scrierile preotului Iosif Trifa, dar până acum n-am avut ocazia să le citesc, şi din această cauză nu le cunoşteam… Acum, după cele auzite şi după citirea cărţii despre Biblie şi “Mai lângă Domnul meu”, am rămas adânc impresionat de bogăţia duhovnicească a acestor scrieri, de puterea lor de convingere a sufletelor pentru Domnul şi de lucrarea pe care afăcut-o şi o mai face şi astăzi, îţi sufletele şi în inimile oamenilor.

Pot să spun fără a greşi, că scrierile lui Iosif Trifa egalează cu scrierile marilor evanghelisti din apus, din veacurile trecute.

Toate cultele neoprotestante din ţara noastră nu au aşa o mare bogăţie de scrieri, ca cele ale lui Iosif Trifa, şi mă miră faptul că mulţi dintre fraţii ostaşi trec la cultele neoprotestante. Ei vin de la o astfel de bogăţie de literatură duhovnicească la sărăcia noastră, în această privinţă.

Am să mă interesez pe la fraţii ostaşi ca să mai găsesc din aceste cărţi, pe care vreau să le citesc, că tare frumoase, atrăgătoare şi ziditoare mai sunt”.

Frumoasă şi adevărată apreciere, a făcut fratele, despre scrierile părintelui Iosif Trifa, şi este cu atât mai vrednic de crezare, cu cât el nu este din lucrarea Oastei, ca să se poată spune că are un interes să vorbească, de bine, despre ele.

Să luăm pildă de la acest frate sincer, în privinţa aceasta, şi să cercetăm şi noi cărţile lui Iosif Trifa. Să le citim şi să le studiem spre folosul, întărirea şi înviorarea noastră duhovnicească. Eu le-am citit de mai multe ori, în decurs de 60 de ani, după care n-am avut decât folos şi câstig sufletesc şi duhovnicesc. Nu o dată, ci de mai multe ori am plâns de bucurie pe paginile scrierilor părintelui Trifa şi îndemn şi pe alţii să facă acest lucru.

Capitolul 13

REZUMAT DIN ARTICOLELE MAI IMPORTANTE ALE LUI IOSIF TRIFA

De când trăiesc o viaţă nouă…

Era o vreme, când mă rugam lui Dumnezeu, să-mi dea sănătate, avere şi belşug. Dar, de când trăiesc o viaţă nouă cu Domnul, mi s-au schimbat şi rugăciunile. Astăzi nu mai cer de la Dumnezeu sănătate şi avere, ci mă rog aşa:

Doamne, eu nu cer de la Tine nimic pentru viaţa mea cea trecătoare. Nu cer nici prisos de avere, nici prisos de sănătate, pentru că acest prisos poate să fie o primejdie pentru sufletul meu. Eu Te rog Preabunule Doamne, să iei de la mine toate prisosurile. Ia-le pe toate şi le încuie în cămara milostivirii Tale. Mie lasă-mi şi dă-mi numai atit cât Tu singur ştii că face lipsa mea… Ia de la mine toate prisosurile lumeşti, lasă-mi numai prisosul cel sufletesc, prisosul harului şi Duhului Sfânt.

Iar când va trebui, Te rog Preabunule Doamne, taie, fără cruţare, în viaţa mea cu cuţitul suferinţelor… pune pe umerii mei crucea suferinţelor şi durerilor, ca nu cumva să pierd mântuirea scumpă sufletului meu…

Isuse, scumpul meu Mântuitor! Iţi mulţumesc pentru acest pat de suferinţă… poate că pe mine mă aşteaptă un foc de ispită şi Tu m-ai scăpat din această încercare cu cuţitul suferinţei. Mai bine să fiu, Doamne, greu bolnav în braţele Tale, decât cu un prisos de sănătate în braţele Diavolului, în braţele patimilor lumeşti…

(Foaia “Lumina Satelor” nr. 12/1928, pag. 3)

Eu nu mă ruşinez să spun că L-am aflat cu adevărat pe Mântuitorul, numai după ce El a pus pe umerii vieţii mele, o cruce grea de suferinţă.

Eu nu mă ruşinez şi spun, că mă rog şi azi Domnului să-mi lase mai departe această cruce pe umerii mei, ca nu cumva, uşurindu-mă, să pierd iarăşi calea mântuirii…

(Foaia “Lumina Satelor” nr. 51/1926)

“Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12:49)

Mântuitorul ne-a lăsat multe solii, pe care noi creştinii de azi, le-am cam uitat, între acestea e şi acea de la Luca: Toc am venit să arunc pe pământ. Şi ce vreau, decât să fie aprins chiar acum” (Luca 12:19). Mântuitorul a adus foc pe pământ. A adus focul cel ceresc al Duhului Sfânt. A adus focul cel mare şi sflnt al dragostei lui Dumnezeu de oameni, de cele sufleteşti. Cu acest foc ceresc a aprins Mântuitorul lumea şi sufletele. Cu acest foc s-au aprins apostolii şi toţi câţi L-au primit şi urmat pe Domnul Isus.

Evanghelia este înainte de toate, foc ceresc, însufleţire, căldură, aprindere. Ea se adresează în primul rând inimii. Iar inima se poate cuceri numai cu foc de dragoste, de iubire, de nesfârşită milă şi bunătate.

Evanghelia nu e numai o socoteală, o raţiune. Evanghelia nu e numai o pravilă plină de reguli, de oprelişti şi de canoane, ci Evanghelia e în primul rând un foc, un clocot, o aprindere de dragoste pentru Domnul, pentru sufletul nostru, pentru aproapele nostru.

Mântuitorul a adus în lume un foc care să ardă neîncetat şi să aprindă tot pământul şi toate sufletele. Un creştin trebuie să fie un suflet aprins de focul Domnului. Să fie un suflet care arde în acest foc şi-i aprinde şi pe alţii.

A fi un creştin adevărat nu înseamnă să aprinzi din când în când câte o lu-mânare la biserică, ci înseamnă să te aprinzi pe tine însuţi, să-ţi aprinzi inima ta de dragoste pentru Domnul şi pentru Evanghelia Lui.

Un creştin adevărat e acela care “arde” şi “aprinde”. Un creştin “rece” nu este creştin, oricâte lumini ar aprinde în biserică. Şi nici cel “căldicel” (Apocalipsa 3:16), ci numai cel ce arde. Un creştin adevărat trebuie să fie un purtător de foc ceresc.

Aşa să fim şi noi, ostaşii Domnului. Nişte suflete aprinse, care-i aprindem şi pe alţii! Nişte purtători de foc ceresc care umblăm să aprindem cât mai mult cu acest foc…

(“Focul cel ceresc” ed. 1936, pag 10-12)

Cuptoare fără foc

Zilele trecute, am auzit un om, târguindu-se cu un maistru de cuptoare de încălzit. Maistrul îl îmbia pe om cu fel de fel de cuptoare.

Fă-ţi unul de cărămidă că ţine căldură mai multă, cumpără-ţi unul de fier că încălzeşte mai repede, ia-ţi unul de tablă că-i mai ieftin…

Omul spunea că i-ar trebui unul, care să ardă cât mai puţine lemne.

Plăteşte-mi bine – zise maistrul – şi îţi fac un cuptor, care încălzeşte fără foc şi fără lemne. Pe vorba asta, râdea unul de altul.

Eu însă am văzut un adânc înţeles în vorba asta de care râdeau. Şi m-am gândit că aşa e şi în viaţa cea sufletească a celor mai mulţi creştini: un cuptor fără foc, un cuptor de la care se aşteaptă să dea căldură fără foc.

Un creştin adevărat trebuie să fie un purtător de foc ceresc, un cuprins şi aprins de focul Duhului Sfânt. Însă cei mai mulţi creştini n-au acest foc. Trăim un creştinism din care s-a stins focul Duhului Sfânt.

Creştinătatea oamenilor de azi păstrează numai formele goale. E un cuptor frumos, din cel mai bun material: are uşă, horn, dar n-are foc în el.

Se numesc numai creştini: au cele mai frumoase nume de sfinţi, sunt botezaţi după toată regula, au rânduieli şi obiceiuri, dar n-au foc ceresc, n-au focul Duhului Sfânt “căci nu este Duh în gura lor”.

Ah, ce mişel mare-i Diavolul; el nu sparge cuptoarele, îl lasă pe om să-şi ţină numele, rânduielile, dar stinge focul, iar un creştin, fără focul Duhului Sfânt, este un cuptor fără foc şi fără căldură…

(Foaia “Lumina Satelor” nr. 5/1929, pag 1)

Cum înţelegi tu crucea Ini Hristos

Creştinilor! Să luăm aminte că noi nu înţelegem crucea Mântuitorului, aşa cum trebuie. De câte ori vedem o cruce, să ne gândim la două lucruri:

Întâia dată trebuie să ne dăm seama că Hristos nu S-a răstignit pe cruce numai “pentru păcatul lui Adam şi mântuirea lumii”, ci Hristos S-a răstignit pentru mine şi pentru tine cititorule, pentru păcatele mele şi ale tale. Noi trebuie să simţim că păcatul ne apasă, ne doboară la picioarele crucii şi să strigăm: “mântuieste-ne Doamne, scapă-ne Doamne Isuse, că pierim”. Numai simţind greutatea păcatelor noastre, vom simţi apoi şi darul crucii lui Isus, care prin jertfa Lui ne iartă osânda şi ne face fii ai lui Dumnezeu.

Nu este pe pământ o învăţătură mai minunată decât aceasta, că Domnul Isus S-a răstignit pentru păcatele mele şi ale tale. Nu este în această lume o veste mai plină de bucurie, decât aceasta că Domnul Hristos ne-a şters pedeapsa şi ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu.

A doua oară, după ce ai înţeles că Hristos a murit pe cruce pentru tine şi iertarea ta, trebuie să te pui cu totul în slujba Lui, precum ne învaţă sflntul apostol Pavel: “Şi pentru toţi a murit pe cruce Isus, ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei, ci pentru Cel ce a murit pentru ei” (2 Corinteni 5:15). “Voi nu mai suntefi ai voştri căci aţi f ost răscumpăraţi cu un preţ mare” (1 Corinteni 6:19-20). Dacă crucea şi jertfa lui Isus te-a scăpat de la pieire, apoi tu trebuie să fii averea Celui răstignit. Mâinile tale, picioarele, ochii, vorbele, banii, averile şi toate lucrurile tale, trebuie să le pui în slujba Lui.

Aceasta este înţelegerea cea adevărată a crucii Mântuitorului şi numai această înţelegere îţi dă ţie, cititorule, puterea şi tăria să ieşi din păcat şi să te facă un creştin adevărat. Ai tu această înţelegere a crucii lui Isus? Dacă n-o ai, degeaba pui semnul crucii pe casa ta, iar pe dinlăuntru, inima ta este încuiată de păcate. Noi, românii ţinem mult la seninul crucii pentru că ea este temelia mântuirii noastre. Numai că faptele noastre nu se potrivesc cu mulţimea crucilor de prin satele şi oraşele noastre. Semnul crucii trebuie să însemne dragostea, iubirea, pacea şi biruinţa Evangheliei lui Hristos, în mijlocul oamenilor.

Cel ce trăieşte în păcat, acela n-a cunoscut puterea crucii şi n-a primit darul dat de jertfa lui Isus de pe cruce.

Ai primit tu cititorule acest dar al crucii, ca să te mântuieşti, sau stă-ruieşti mereu în păcate, cu care baţi mereu cuie în mâinile şi picioarele Mântuitorului, Isus Hristos?

(Foaia “Lumina Satelor” nr. 37/1933, pag. 3)

Crucea – un izvor de viaţă şi de putere

Crucea e semnul cel mai scump ce-l avem noi oamenii pe pământ, numai cât acest semn trebuie să fie, să se facă un izvor de putere creştinească. Crucea înseamnă biruinţă şi cu ea trebuie să trăim o viaţă de biruitori, altcum rămânem în judecata ce ne-a facut-o un misionar străin, care cercetând viaţa noastră religioasă şi-a însemnat într-un loc cuvintele:

“Viaţa romanilor e plină de cruci şi de păcate”.

Crucea şi Jertfa Mântuitorului trebuie adâncite în inima noastră şi în viaţa noastră. Dacă este ceva ce ne lipseşte nouă românilor, apoi este tocmai o astfel de viaţă. “Viaţa noastră trebuie să fie un dar al Celui răstignit pe cruce”.

Duhule Sfinte, care m-ai trezit pe mine din somnul păcatelor, deschide şi inima mea să intre în ea Izvorul vieţii şi Izvorul puterii, Crucea şi Jertfa Mântuitorului… Deschide inima mea să se întipărească pe veci în ea chipul lui Isus răstignit pe cruce.

Duhule Sfinte, adu-mi aminte clipă de clipă, că viaţa mea este un dar al Celui răstignit pe cruce şi trebuie să o trăiesc întreagă cu El şi pentru El… Adu-mi aminte clipă de clipă, că cu nu mai sunt al meu, ci sunt al lui Isus Hristos care m-a răscumpărat cu un preţ mare.

(“Oglinda inimii omului” ed. 1936, pag. 41)

Din tainele biruinţei

În orice luptă biruinţa are multe taine. Are multe condiţii. Cea dintâi este dragostea şi frăţietatea care-i leagă pe cei strânşi sub acest steag de luptă. E dragostea care-i leagă pe luptători de cauza pentru care luptă. Ochii tuturor luptătorilor trebuie să stea veşnic ţintă spre cauza sfintă pentru care luptă.

O altă taină a biruinţei, tot atât de însemnată este apoi legătura de dragoste dintre luptători şi conducătorul luptei. Luptătorii trebuie să aibă o dragoste şi o încredere neţărmuită în conducătorul lor, iar conducătorul lor de asemenea faţă de cei pe care îi conduce în luptă.

Vraja biruinţelor a fost întotdeauna legătura de dragoste dintre conducători şi luptători. Marii învingători, din istoria lumii, cu vraja acestei legături au câştigat biruinţele.

Hanibal dormea în rând cu soldaţii lui. Cezar a schimbat comanda “Itte…” „Înainte marş!” – punându-i în loc comanda: “Venite…” “Veniţi după mine!” El însuşi mergea înaintea ostaşilor. De asemenea avea dragostea nemărginită a tuturor luptătorilor, trăind şi purtând alături de ei toate ostenelile şi primejdiile războiului.

Aceasta este taina biruinţei şi în luptele cele religioase… În lupta cea mare a mântuirii sufletelor. Aceasta este taina biruinţei şi în lupta noastră.

Mai întâi, trebuie să avem şi noi o dragoste şi o frăţietate sflntă, care ne leagă laolaltă. Suntem prinşi înlr-o frăţietate sfintă de cruce, de dragoste, de jertfă, pe care nici moartea nu o poate frânge. Iar în această dragoste ne ţine cauza sfintă a războiului nostru. Luptăm pentru mântuirea sufletelor, luptăm pentru împărăţia lui Dumnezeu, luptăm contra păcatelor, luptăm pentru cucerirea Canaanului.

Iar izbânda şi biruinţa acestei lupte ne vine apoi prin legătura pe care o avem cu Comandantul luptei noastre, cu Conducătorul luptei noastre. Vraja luptei şi a biruinţei noastre este Comandantul nostru, este Isus, Regele cel mare. Noi ne-am strâns în luptă la chemarea Lui. Luptăm sub steagul Lui, îl iubim cu o iubire nemărginită. Suntem gata în orice clipă să ne dăm viaţa pentru El.

Isus, Regele cel mare… O! Acesta este un Conducător care a dus şi duce întotdeauna la biruinţă pe copiii Lui, pe luptătorii Lui, pe ostaşii Lui. El a cucerit lumea cu o armată de… 12 oameni. El a cucerit şi cucereşte lumea, pentru că El nu comandă numai de sus, din cer, ci El este Comandantul minunat, care Se pogoară şi petrece în mijlocul luptătorilor Lui. În lupta cea mare contra lui Satan, Isus, Regele cel mare S-a pogorât alături de om, alături de copiii Lui, alături de luptătorii Lui. A suferit alături cu ei toate ostenelile drumurilor, prigoanelor, batjocurilor. A petrecut în tabăra lor. I-a îmbărbătat mereu, i-a întărit şi i-a înarmat mereu, pentru biruinţa care a venit.

El este Acela şi azi. El e între noi (Matei 18:20). El e în tabăra noastră. El nu ne comandă cu “Itte!” “mergeţi înainte” ci El ne comandă cu “Venite!”. Veniţi după Mine şi Eu vă voi duce la biruinţă.

Acest Comandant ne iubeşte cu o iubire nemărginită. El Şi-a dat viaţa pentru noi, pentru biruinţa noastră. De aceea, noi îl iubim din tot sufletul nostru, din toată inima noastră. Vrăjiţi de dragostea Celui ce ne-a iubit până la moartea pe cruce – noi suntem nebuni pentru El, suferim pentru El, murim pentru El.

Biruinţele Evanghelice le câstigă numai această dragoste, numai această legătură. Taina aceasta este mare… şi Domnul a lăsat-o ca pe un testament, tuturor celor care luptă în Numele Lui, sub steagul Lui. Pilda Lui trebuie urmată de toţi luptătorii Lui.

Între conducători şi luptători trebuie să fie o legătură de dragoste sfintă, care merge până la jertfă, de ambele părţi. Păstorul cel bun e Acela care-şi pune sufletul pentru oi (Ioan 10:11). Păstorii şi cârmuitorii pot câştiga lupte şi suflete numai pe calea aceasta, pe care ne-a trasat-o crucea dragostei şi jertfei. Luptele şi biruinţele nu sunt câştigate niciodată de cei ce comandă din înălţimea comodităţilor, ci sunt câştigate de cei care se jertfesc şi suferă pe front alături de soldaţi. Biblia e plină de astfel de pilde. Amintim aici numai două.

O pildă din Vechiul Testament – David avea în jurul lui o ceată de viteji. Şi, de câte ori se măsurau cu filistenii biruiau. Pentru că luptau în Numele Domnului şi pentru că David suferea şi lupta în rând cu ei. Purta greul luptei, în rând cu ei.

În timpul unei lupte, David şi viteji lui sufereau de sete. Erau într-un loc fără apă. Şi David n-a vrut să bea apa, ci a vărsat-o înaintea Domnului (1 Cronici 11:19).

Nu se poate una ca asta – zicea David – ca eu să beau apă în faţa luptătorilor mei, care se topesc de sete… vom răbda împreună setea şi greutatea luptei. Fireşte o astfel de dragoste a asigurat întotdeauna izbânda.

O altă pildă, din Noul Testament, este apostolul Pavel. Nimeni altul dintre ucenicii Domnului şi dintre muritorii pământului nu şi-a făcut vreodată vreo legătură de dragoste atât de tare şi sfântă ca apostolul Pavel cu “fraţii” lui. Epistolele apostolului Pavel sunt pline de vraja acestei legături, care a adus biruinţa Evangheliei între neamuri şi în toate părţile pământului. Iar vraja aceasta, apostolul Pavel şi-o făcuse prin dragostea nemărginită cu care-şi iubea fraţii şi prin jertfele nesfârşite pe care le făcea pentru a-i naşte din nou, la picioarele crucii. Iar dragostea răspunde întotdeauna dragostei. Fraţii îl iubeau ca pe sufletul lor. O dovadă este eruperea dragostei la despărţirea din Milet. Şi a zis Pavel:

“Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dinţii, în care am pus piciorul pe pămânlul Asiei. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor, pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor. Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă este de folos fi nu m-am temut să vă învăţ înaintea norodului şi în case. Şi acum iată că, împins de duhul mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai duhul mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar, cât nul priveşte pe mine, nu (în numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sftrşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de Ui Domnul Isus, ca să vă vestesc Evanghelia lui Dumnezeu. După ce a vorbit astfel, au îngenuncheat şi s-au rugat împreună cu el toţi. Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat” (Faptele Apostolilor 20).

Iată aceasta a fost, este şi va fi, biruinţa luptelor evanghelice: dragostea şi jertfa care ne leagă sufletele lângă Domnul, în jurul crucii Lui.

Faptele din cartea Neemia inspiră lucrarea Oastei

“Adu-ţi aminte de mine, spre bine, Dumnezeule, pentru tot ce-am făcut timp de 12 ani – pentru poporul acesta!” (Neemia 5:19).

În cartea lui Neemia se află toată istoria Oastei Domnului, toată lucrarea ei, toată lupta ei, precum şi toată frământarea ei de acum.

La începutul cărţii, aflăm şi începutul Oastei: unul care avea milă de popor şi dorea să lucreze pentru el; şi mai marele său care i-a dat voie să lucreze pentru el, l-a ajutat în lucrul acesta.

Dar ce s-a întâmplat? îndată, de la început, s-au ivit şi răii, care nu puteau suferi un lucru bun.

“Sanbalat, Horonitul, şi Tobia, când au auzit lucrul acesta că Neemia vrea să dreagă zidurile Ierusalimului – nu le-a plăcut deloc că venea un om să caute binele copiilor lui Israel” (Neemia 2:10).

Şi au început mai întâi cu batjocuri. “La ce lucrează aceşti neputincioşi? Lasă-i să zidească numai, căci dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul”

(Neemia 4:3).

Dar când au auzit ei, că poporul “lucrează cu inimă” la dregerea zidurilor şi spărturile începeau să se astupe, s-au unit ca să vină împotriva Ierusalimului (Neemia 4:6-8), adică contra celor ce lucrau pentru refacerea lui.

Din ziua aceea – scrie Neemia – jumătate din oamenii mei lucrau, iar cealaltă jumătate era înarmată cu suliţe, cu scuturi, cu arcuri şi cu platoşe. Cei ce zideau zidul şi cei ce duceau şi încărcau poverile, cu o mână lucrau, iar cu cealaltă ţineau arma. Fiecare din ei lucra şi avea sabia încinsă la mijloc (Neemia 4:16-18). Şi, deoarece “lucrarea era mare şi lucrătorii împrăştiaţi pe zid, departe unii de alţii”, ca semnal de luptă se folosea o trâmbiţă. La sunetul trâmbiţei, toţi se strângeau spre locul unde o auzeau (Neemia 4:19-20). Şi nu ne-am dezbrăcat de haine nici eu, nici/rafii mei, nici oamenii de straje, care erau sub porunca mea. Şi la apă se duceau flecare cu armele” (Neemia 4:23).

Starea aceasta grea de luptă şi de muncă în acelaşi timp – spune Neemia – că a ţinut 12 ani (Neemia 5:14). Timp de 12 ani Neemia şi fraţii lui luptători au stat mereu încinşi cu arma, gata şi pentru luptă şi pentru lucru. Timp de 12 ani mereu s-au apărat şi au clădit. După 12 ani de luptă şi muncă, bietul Neemia, istovit de atâla frământare a rostit duioasele cuvinte de rugăciune: “Adu-ţi aminte de mine, spre bine, Dumnezeule pentru tot ce am făcut timp de 12 ani, pentru poporul acesta” (Neemia 5:19).

Iată fraţii mei istoria celor 12 ani de Oaste. Căci şi noi am avut de la început batjocuri şi atacuri.

Şi an de an, ele au sporit ceata sanbalaţilor. De 12 ani de zile facem şi noi ce făcea Neemia cu fraţii lui: lucrăm şi ne apărăm, într-o mână cu sabia, în cealaltă cu mistria.

Sunt 12 ani de când “nu ne-am dezbrăcat de arme”. Am stat şi stăm mereu încinşi şi lucrăm. Luptăm, deodată, pe patru fronturi: întâi cu păcatele din noi, apoi cu păcatele din lume, în al treilea rând cu oamenii cei lumeşti şi în al patrulea rând trebuie să ne apărăm şi faţă de cei care ar trebui să ne apere.

Greu lucru! Grea ostăsie! Ne bucurăm însă şi ne mângâiem, văzând că zidurile Ierusalimului nostru se înalţă mereu şi “spărturile se astupă”.

Scripturile ne arată lămurit că orice clădire duhovnicească nu se poate face decât pe calea aceasta: prin luptă şi prin muncă. Acesta este testamentul pe care ni l-a lăsat Mântuitorul: „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin luptă şi cei ce se luptă punmânapeea” (Matei 11:12). În toată Scriptura apare îndemnul: prin luptă şi muncă la biruinţă! Fiecare ostaş al Domnului trebuie să fie un mic Neemia, gata de luptă dar şi de lucru, gata de a se apăra şi de a se lupta.

În cartea lui Neemia, se mai află şi o izbitoare asemănare şi pentru fră-mântarea, de acum, a Oastei.

La capitolul 6 se spune ce s-a întâmplat mai departe cu Neemia şi fraţii lui, după lupta şi munca lor de 12 ani.

Împotriva lucrului lui Dumnezeu s-au pornit două uneltiri. Răii şi unel-titorii s-au pornit din nou la atac. De data aceasta cu apucături noi. Unelti-torii l-au pârât pe Neemia la mai marele său (âmpăratul). A intrat în luptă şi ceea ce se cheamă “insinuarea” şi minciuna.

Văzând Sanbalat, Tobia, Gheşem şi ceilalţi vrăjmaşi că se ridicase zidul şi n-a mai rămas nici o spărtură (Neemia 6:1), i-au trimis lui Neemia, în cinci rânduri o scrisoare, în ea era scris: “Se răspândeşte zvonul printre popoare, că tu şi Iudeii aveţi de gind să vă răsculaţi şi că în acest scop zidiţi zidul Se zice că tu vei ajunge împăratul lor (…) Şi acum lucruile acestea vor ajunge la urechile împăratului – şi va fi vai de tine Neemia. Vino dar, să ne sfătuim împreună”

(Neemia 6:6-7).

Dar Neemia a respins îndată această însinuare. “Am răspuns lui Sanbalat: «Ce-ai spus tu în scrisoare nu este adevărat: tu de la tine le născoceşti»” (Neemia 6:8). Eu nu m-am făcut cu nimic vinovat în faţa împăratului… eu şi fraţii mei nu avem nici un gând de răsvrătire… n-avem nici un gând rău, decât dragostea şi munca noastră pentru zidurile Ierusalimului.

Tactica uneltitorrlor era să-l înfricoşeze pe Neemia şi pe fraţii lui, să-i facă să lase lucrul neisprăvit. “Toţi oamenii aceştia voiau să ne înfricoşeze” (Neemia 6:19). “Nădăjduiau că am să mă tem şi am să urmez sfatul lor” (Neemia 6:13). “Dar eu am răspuns, un om ca mine să fugă?” (Neemia 6:11). Un om ca mine să se teamă?

Desigur, Neemia şi fraţii lui luptători au avut mare necaz cu aceste uneltiri. După 12 ani de muncă, asta le mai trebuia.

Într-o clipă de amărăciune, Neemia s-a rugat: “Adu-Ţi aminte Doamne Dumnezeule de Tobia şi de Sanbalat şi de faptele lor (Neemia 6:14).

Dar cu toate atacurile şi uneltirile, lucrarea s-a sfârşit cu bine. Zidul a fost isprăvit… şi toţi au cunoscut că lucrarea se făcuse prin voia lui Dumnezeu (Neemia 6:15-16).

Să dea Dumnezeu ca asemănarea să se împlinească, până la sflrsit. Să rămână ruşinaţi şi uneltitorii de la Oaste. Vulpea, care s-a suit pe zidul nostru, nu va putea opri lucrarea. Clădirea se va sfârşi, spre binele şi tăria Bisericii şi a neamului nostru.

Cartea lui Neemia cuprinde apoi şi întregul fel de lucrare a Oastei: voluntariatul, citirea Bibliei, legământul, etc. Să cercetăm în continuare acest lucru.

Lucrarea lui Neemia a fost, în primul rând, un voluntariat. De bună voie, din dragoste pentru zidurile surpate ale Ierusalimului, a intrat în muncă şi în luptă Neemia cu luptătorii lui. “Le-am zis atunci: scrie Neemia – “Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat, şi porţile sunt arse în foc. Veniţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului, şi să nu mai fim de ocară! (…) Ei au zis: «Să ne sculăm şi să zidim!» Şi s-au întărit în această hotărâre bună” (Neemia 2:17-18).

Iată deci, lucrarea lui Neemia a început dintr-o hotărâre bună. Dintr-un voluntarism care a dres zidurile Ierusalimului.

Tot aşa a plecat la drum şi Oastea Domnului. A început la drum dintr-o “hotărâre bună”, luată contra beţiilor, înjurăturilor şi a altor păcate, în pragul anului nou, 1923. A pornit la drum dintr-o chemare către cei care, de bună voie, vor să intre în lupta contra păcatelor. La lupta pentru “dregerea zidurilor” ruinate ale “Ierusalimului” nostru şi ale “Ierusalimului” ţării noastre.

Cu acest voluntarism am clădit timp de 12 ani, şi numai aşa se va putea sfârşi cu bine lucrarea începută, în caz contrar lucrarea cea binecuvântată a Oastei va înceta.

Voluntarismul lui Neemia era întărit şi de un legământ. Pentru toate acestea noi am încheiat un legământ, pe care l-am făcut în scris” (…) lată-i pe cei ce şi-au pus pecetea (Neemia 9:38).

Urmează apoi cei ce au iscălit legământul, în frunte cu Neemia. Nu sunt mulţi. Se află înşiraţi la Neemia 10:1-27. Între ei sunt preoţi (leviţi) şi laici, în ce constă legământul lor? “Au făgăduit cujurământ şi au jurat să umble în legea lui Dumnezeu (…) să păzească ţi să împlinească poruncile Domnului, Stăpânul nostru, orânduirileşi legile Lui” (Neemia 10:29).

Iată legământul Oastei, legământul ostăşiei noastre!

Am făcut şi noi un legământ “să păzim toate poruncile Domnului”. La picioarele crucii, am făcut legământul să trăim o viaţă nouă, o viaţă de luptă şi biruinţă asupra păcatului, o seamă de leviţi (preoţi) şi o seamă de popor (laici), pe care l-am iscălit prin mărturisirile pe care le-am făcut în scris şi verbal. Am făcut legământ cu Domnul în care vrem să trăim şi să luptăm până la moarte.

Oastea Domnului are şi “Şcoală Biblică” (cap. 7,8). Poporului i se citea desluşit cartea legii lui Dumnezeu şi i se explica înţelesul (Neemia 8), iar acesta plângea când auzea cuvintele legii (Neemia 8:9) şi-şi mărturisea păcatele (Neemia 9:3). Mai ales Ezra, preotul, le tâlcuia cu putere Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, şi citea în fiecare zi în ea. Şi am plâns când am auzit şi auzim cuvintele ei. Şi după ce am aflat cuvintele ei, ne-am mărturisit păcatele şi le strigăm de se aude în toată ţara. Să ne petrecem tot timpul în şcoala aceasta binecuvântată.

În cartea Neemia este şi legământul pentru ziua Domnului şi praznicile Domnului. “Voluntarii” au făcut legământ, ca în ziua Domnului şi de sărbători, nici ei, nici servitorii lor nu vor lucra nimic.

Iată şi legământul pe care l-am făcut şi noi, ostaşii Domnului, de a cinsti ziua Domnului şi praznicile Domnului, aşa cum se cuvine, rupând-o cu batjocorirea praznicilor Domnului.

La Neemia 10:32-39 este şi grija pentru casa Domnului – pe care şi noi ostaşii Domnului o avem şi o predicăm.

Pe lângă aceasta, vom arăta, într-un număr viitor, şi rolul naţional al mişcării lui Neemia – şi al mişcării Oastea Domnului.

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 21-23/1935)

Recabiţii de la Ieremia 35 şi ostaşii Domnului

La Ieremia 35, se află istorisită o întâmplare, cu învăţătură, pentru ostaşii Domnului şi pentru Oastea Domnului.

Recabiţii erau o “casă”, o familie de Iudei, care ţineau o poruncă, un legământ lăsat de tatăl lor: de a nu bea vin. Acest legământ al lor a fost folosii de Dumnezeu pentru mustrarea poporului Iudeu, în acest scop, Dumnezeu l-a trimis pe Ieremia, proorocul, la recabiţi să încerce credinţa şi ascultarea lor, dându-le să bea vin.

Mergând la aceştia, Ieremia a luat nişte vase pline cu vin şi pahare şi le-a zis: “beţi vin!” “Dar ei au răspuns: “noi nu bem vin, căci lonadab, tatăl nostru, ne-a dat poruncă: «să nu beţi niciodată vin, nici voi, nici fiii voştri!» Astfel noi nu bem vin toată viaţă noastră, nici noi, nici nevestele noastre, nici fiii, nicificele noastre” (Ieremia 35:6-7).

Vedeţi, a grăit Dumnezeu poporului Iudeu, prin Ieremia: “Recabiţii ascultă de porunca tatălui lor, dar Eu v-am vorbit, şi, pe Mine, (Tatăl vostru) cel ceresc, nu M-aţi ascultat”.

Drept răsplată pentru credinţa lor, Dumnezeu le-a făgăduit recabiţilor că “nu vor fi lipsiţi niciodată de urmaşi” (Ieremia 35:19).

Un arheolog credincios din Germania, Dr. Wolf, şi-a zis: Dacă Dumnezeu le-a făgăduit recabiţilor că nu vor fi lipsiţi niciodată de urmaşi, ar fi necesar de cercetat, dacă s-a întâmplat această făgăduinţă a lui Dumnezeu. Arheologul s-a dus la locurile unde au fost întâmplările biblice şi a căutat stăruitor urmele lor. Şi ştiţi ce s-a întâmplat? După o lungă căutare, mai anii trecuţi, arheologul a aflat rămăşiţa recabiţilor. După 4.000 de ani, ei trăiau încă într-o pustie din Mesopotania (după ducerea în robia babilonică, au rămas acolo cele 42.000 de Iudei care nu s-au mai întors). Sunt cu toţii aproape 100.000 care îşi păstrează, până în zilele de azi, cu sfinţenie porunca şi legământul de a nu bea vin şi băuturi îmbătătoare.

Este şi acest lucru o mărturisire grăitoare, despre cum se împlinesc toate făgăduinţele şi cuvintele Scripturii, în curgerea vremii, s-au stins popoare şi împărăţii puternice, dar recabiţiii au rămas, prin binecuvântarea unui legământ. Şi vor trăi, până la sfârşitul lumii, cu respectarea acestui legământ.

Ce istorie minunată şi plină de învăţătură pentru noi, ostaşii Domnului: noi suntem nişte recabiţi care am făcut un legământ, o făgăduinţă sfântă să ne ferim de băuturi îmbătătoare, de vinul tuturor patimilor şi păcatelor. Domnul ne-a trezit din somnul şi din moartea păcatelor, iar noi am făcut cu El un legământ sfânt ca să trăim Evanghelia Lui, să-I slujim Lui şi să luptăm pentru El, până la moarte. Legământul acesta este viaţa şi puterea Oastei.

În timpul din urmă, Oastea Domnului a ajuns la o răspântie. A început să se audă: Oastea-i aici, Oastea-i acolo. Dar eu strig de pe “acoperişul caselor”: Oastea nu-i nici aici, nici acolo, ci Oastea-i numai acolo unde se ţine cu sfinţenie legământul şi hotărârea noastră de la început este de a trăi / deplin Evanghelia, declarând război tuturor patimilor şi păcatelor. Unde se ţine cu sfinţenie acest legământ, acolo-i şi Oastea Domnului. Acest legământ e puterea Oastei şi a ostaşilor. Ostaşul Domnului trebuie să fie un recabit, un nazireu, care-şi ţine cu sfinţenie legământul contra păcatelor. Oastea a trecut şi trece prin multe încercări şi furtuni şi poate până la sfârşit, va avea parte de ele, pentru că drumul biruinţei şi mântuirii a fost, este şi va fi întotdeauna, drumul crucii. Ori, Oastea recabiţilor, Oastea nazireilor, va rămâne până la sfârşit, prin orice încercări o să treacă.

În istoria recabiţilor mai este încă o învăţătură pentru noi, ostaşii Domnului. Recabiţii au trecut un examen de încercare, căci cine i-a îndemnat pe ei să bea vin? – Ieremia, proorocul şi alesul Domnului. Recabiţii erau şi ei o familie din neamul Iudeilor. Strămoşul lor Recab este şi la 2 Regi 10:15. Ieremia era deci şi proorocul lor. Şi totuşi Ieremia le-a pus înainte vin şi i-a îndemnat să bea. Grozavă încercare este aceasta pentru recabiţi! Căci puteau să zică: păi dacă Ieremia, proorocul şi trimisul Domnului ne spune să bem vin, hai să bem, căci doar cuvântul lui este mai mult decât cuvântul tatălui nostru, lonadab.

Dar recabiţii au trecut cu bine şi peste acest examen de încercare: n-au băut, iar bunul Dumnezeu a binecuvântat credinţa lor.

Să luăm aminte, iubiţi fraţi ostaşi, câte un astfel de examen ni se pune şi nouă. Pe atâtea şi atâtea locuri, chiar unii preoţi spun că nu e păcat a bea. Dar ostaşul Domnului e un recabit, care ieşind din ascultare răspunde: noi avem un legământ sfânt să nu bem, să nu fumăm, să nu jucăm, şi să ne ferim de orice păcat. Adică, prin aparenta ieşire din ascultare, ostaşii dau un examen de credinţă.

Să luăm aminte, dragi ostaşi! În faţa telegramei cereşti: “voi trebuie să ascultaţi mai mult de Dumnezeu, decât de oameni” (Faptele Apostolilor 4:19), se dau şi azi examene de credinţă.

Iubiţi fraţi ostaşi! Să ne gândim mereu la recabiţii de la Ieremia 35.

După 4.000 de ani, ei trăiesc şi acum prin binecuvântarea unui legământ, pe care-l ţin cu sfinţenie. Câtă vreme îşi va ţine legământul cu sfinţenie, Oastea va dăinui în ţara aceasta. Ea va trece de la părinţi la copii, din neam în neam, din veac în veac, ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Peste veacuri şi peste neamuri va dăinui rămăşiţa Oastei Domnului.

La anul nou se împlinesc 14 ani de când îmi jertfesc mereu sănătatea şi viaţa într-o luptă grea cu alcoolul şi cu celelalte păcate din ţara noastră.

Şi nu-mi pare rău că m-am jertfit. Când ţara aceasta va fi plină de “recabiţi” şi “nazirei”, atunci va trăi până la sfârşit şi neamul meu. Se vor stinge popoare mari şi tari, dar neamul meu va trăi prin binecuvântarea unui legământ contra păcatelor.

Fraţi ostaşi! Să ne luptăm şi să ne jertfim înainte, în lupta cea sfântă pentru mântuirea noastră, pentru mântuirea altora şi pentru mântuirea ţării şi neamului nostru, amin.

(“Alcoolul” ediţia 1937, pag. 168-170 şi Foaia “Isus Biruitorul” nr. 45/1936, pag. 4)

Sabia Domnului şi sabia lui Ghedeon

Să cercetăm mereu Cuvântul lui Dumnezeu. El ne arată toate tainele vieţii noastre de creştini luptători şi biruitori.

Biblia e o scoală mare, ce ne arată şi ne învaţă mereu cum trebuie să punem mâna pe împărăţia lui Dumnezeu, cum trebuie să ne luptăm ca să luăm biruinţa şi cununa.

Vom da în acest număr o lecţie luată din Vechiul Testament. O prelegere biblică, parcă anume scrisă pentru lupta ostăşiei noastre.

Este vorba despre lupta şi biruinţa lui Ghedeon asupra Madianiţilor. Ghedeon – sfătuit de Duhul Domnului – şi-a ales 300 de luptători. Aceşti 300 de ostaşi aveau trei lucruri de îndeplinit.

Întâi, fiecare să ia o făclie aprinsă, pe care să o pună într-o oală. Iar în cealaltă mână să ţină o trâmbiţă. La un sunet dat, fiecare ostaş să spargă oala lui, să ridice sus făclia şi să sune apoi, cu putere, din trâmbiţă, zicând: “Sabia Domnului şi sabia lui Ghedeon”.

Cei 300 de luptători au făcut întocmai. “Au sunat din trâmbiţă fi au spart oalele: au apucat făcliile cu mâna stingă şi trâmbiţă cu mâna dreaptă ca să sune şi au strigat: «Sabia Domnului şi sabia lui Ghedeon»” (Judecători 7:20).

Şi lupta s-a isprăvit cu bine. Madianiţii au fugit îngroziţi şi zăpăciţi. Tabăra lor a căzut în mâinile biruitorilor.

Iată în lupta aceasta toată ostăşia noastră şi toate condiţiile unui ostaş biruitor!

Mai întâi, fiecare ostaş trebuie să ia în “oala” lui o “făclie”. Adică fiecare să avem în “oala” cea de lut, în vasul nostru cel trupesc o “făclie” aprinsă; un suflet aprins de dragostea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi a altora. Fiecare să avem foc ceresc, o făclie aprinsă în “oala” cea de lut.

Apoi să facem să se vadă această lumină din oală. Pentru că, “nimeni nu pune lumina sub obroc, ci o ridică sus în sfeşnic, ca să lumineze tuturor” (Matei 5:15).

Să nu ţinem “făclia” în “oală”. Şi dacă mai este ceva lumesc în viaţa noastră, care mai ţine lumina în “oală”, apoi să spargem acest lumesc, să spargem tot ce mai tine “lumina” în “oală”, pentru ca făclia şi lumina noastră să lumineze tuturor. “Pentru ca oamenii, văzând faptele noastre cele bune, să-L preamărească pe Dumnezeu şi să se întoarcă şi ei la Dumnezeu” (Matei 5:16).

Iar, după ce ai ridicat sus această făclie şi lumină a vieţii tale, să pui trâmbiţa la gură şi să strigi, cu putere, Cuvântul lui Dumnezeu. Să chemi sufletele la mântuire. Să faci şi “larmă” pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Şi astfel, “lumina” să lumineze împreună cu “trâmbiţa”. Fiecare ostaş să fie în acelaş timp şi “făclier şi “trâmbiţaş”. Într-o mână “făclia” şi în cealaltă “trâmbiţa”. “Făclierul” şi “trâmbiţasuF să lucreze împreună, mână în mână. Într-o mână să ţinem sus făclia vieţii noastre şi a faptelor noastre, iar în cealaltă, să suflăm cu putere din trâmbiţa Cuvântului lui Dumnezeu.

“Lumina” cu “trâmbiţa” – numai din această binecuvântată lucrare împreună pot ieşi biruinţe. Poţi sufla cât de tare din “trâmbiţa”, dacă nu-i acolo şi lumina faptelor tale, tot n-ai făcut nimic. Căci predica fără fapte este moartă.

Astfel, înarmaţi într-o mână cu “făclia”, iar în cealaltă cu “trâmbiţa” să ne avântăm cu toată încrederea în luptă, scoţând săbiile şi strigând ca cei 300 de luptători: “Sabia Domnului şi sabia lui Ghedeon, sabia Domnului şi sabia noastră…”

Ce adânc înţeles este şi în parola aceasta: “Sabia Domnului şi sabia lui Ghedeon”. Cu siguranţă, lupta mântuirii o hotărăşte “sabia Domnului” darul şi harul lui Dumnezeu. Fără “sabia Domnului” nu putem face nimic. Toată lupta noastră, fără darul lui Dumnezeu, este o luptă pierdută. Darul lui Dumnezeu hotărăşte totul. Şi totuşi, înţelepciunea lui Dumnezeu, alături de “sabia Domnului”, a pus şi “sabia lui Ghedeon!” A pus sabia noastră, lupta noastră, frământarea noastră.

Alături de darul lui Dumnezeu, alături de “sabia Domnului”, trebuie să lucreze şi sabia noastră, râvna noastră, munca noastră, jertfa noastră. Şi e bine aşa. Căci altcum ce s-ar întâmpla? Omul ar cădea în lenevie duhovnicească, asteptând ca “sabia Domnului” să le facă pe toate.

Iar dacă am striga numai parola: “sabia lui Ghedeon”, asta ar fi şi mai mare greşeală. Căci numai cu “sabia noastră”, noi nu putem face nimic. “Sabia Domnului” şi “sabia lui Ghedeon”… Darul Domnului şi lupta noastră trebuie să meargă alături, într-o binecuvântată lucrare împreună.

Parola luptei noastre să fie deci strigarea: “Sabia Domnului” şi “sabia lui Ghedeon”.

Peste fronturile noastre stă trasă sabia lui Dumnezeu, care se luptă pentru noi. Iar dedesubt stă sabia noastră, lupta noastră şi frământarea noastră.

Sabia lui Dumnezeu stă biruitoare deasupra noastră, numai câtă vreme sân-tem în luptă pentru El, într-o luptă aprigă, pentru împărăţia Lui.

Să plecăm deci la luptă, iubiţii mei fraţi, în numele Domnului şi cu Domnul, într-o mână să luăm făclia cea aprinsă a faptelor noastre bune, iar în cealaltă să ţinem trâmbiţa, să sunăm, cu putere, Cuvântul lui Dumnezeu. Şi să ne aruncăm în luptă cu strigarea: “Sabia Domnului şi sabia noastră!”

În faţa unui astfel de atac, tabăra “Madianiţilor”, tabăra vrăjmaşului Diavol, se va umple de spaimă şi de groază. Vor fugii diavolii zăpăciţi şi o mulţime mare de suflete va scăpa din prinsoarea lui Satan.

Fiecare ostaş adevărat, să fie unul din ceata celor 300. Fiecare cu “făclia” cu “trâmbiţa” şi cu “sabia” sa. Căci un luptător fără făclie, fără trâmbiţa şi fără sabie, ce fel de biruinţă ar putea avea?

Rugăciune: Isuse Doamne, Regele nostru cel ceresc, care ne-ai chemat în armata Ta – învredniceşte-ne, bunule împărat, şi pe noi să ne putem înarma cu armele pe care le-ai dat Tu lui Ghedeon şi luptătorilor lui, cu făclia vieţii noastre să luminăm, cu trâmbiţa să Te vestim, iar cu sabia să ne aruncăm în luptă, strigând şi cerând sabia Ta, darul şi ajutorul Tău.

Sabia Ta să stea neîncetat trasă deasupra fronturilor noastre, deasupra umilelor şi slabelor noastre săbii. Sabia Ta să ne urmărească, neîncetat cu biruinţă, asupra vrăjmaşului Diavol. Până la sfârşit, Isuse Doamne, să lupţi pentru noi şi să luptăm pentru Tine şi pentru împărăţia Ta, cea veşnică, amin.

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 23/1935)

“Să ieşim afară din «Tabără» la El” (Evrei 13:12-13)

Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Drumul crucii ducea afară din tabără, afară din cetate. “De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim afară din tabără, la Ef (Evrei 13:12-13).

Mântuirea înseamnă a ieşi statornic şi pentru totdeauna din “tabăra lumii”, din duhul acestei lumi.

Am fost la Ierusalim şi am văzut cu ochii mei locul unde a suferit Domnul, care a fost afară din poarta cetăţii. Şi locul, unde s-au retras aposto- -Iii, după răstignirea Domnului, a fost de asemenea afară din cetate. Şi Duhul Sfânt, de asemenea, a coborât peste apostoli într-o casă care era afară din cetate.

Deci totul “afară din tabără”. Golgota, Duhul Sfânt, mântuirea, toate sunt

“afară din tabără”…

Slăvit să fie Domnul! De ani de zile strigăm şi noi pe poporul nostru, prin Oastea Domnului, să iasă la Golgota “afară din tabără”. Şi Domnul a binecuvântat strigarea noastră. An de an a crescut ceata celor care au ieşit din lume şi s-au strâns în jurul crucii lui Isus, cel răstignit. An de an, Golgota a smuls suflete din lume.

Slăvit să fie Domnul! Azi suntem o tabără întregă formată din cei care au ieşit din “tabăra lumii”. Şi am pus făgăduinţă, la picioarele crucii, să petrecem până la sfârşit “afară din tabără”. Să petrecem până la sfârşit la picioarele crucii, murind mereu faţă de lume şi faţă de păcat. Şi vom lupta, până la sfârşit, să-i aducem şi pe alţii la Golgota, scoţându-i din “tabără”. Căci, plângând şi murind mereu faţă de lume – la picioarele crucii – asta este învierea şi mântuirea noastră şi a neamului nostru…

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 17/1935)

Apostolul Pavel – Exemplu pentru Oaste

Oastea Domnului n-are regulamente şi reguli speciale, pentru că toate acestea se află în cartea sfântă, Biblia, şi în învăţătura Bisericii.

Însă, ostăşia Domnului îşi are regulile şi rânduielile ei în epistolele apostolului Pavel. Toate regulile, unui bun ostaş al lui Hristos, se află în epistolele celui mai viteaz ostaş al lui Hristos, se află în epistolele celui mai viteaz ostaş, din câţi a avut armata Domnului pe pământ: sfântul apostol Pavel.

În epistolele apostolului Pavel afli tot ce trebuie ostăşiei tale, în epistolele marelui apostol, Oastea îşi află toate rânduielile ei şi ostaşul toate regulile şi armele lui.

Oastea Domnului nu este altceva decât o întoarcere a noastră la traiul fraţilor şi surorilor din epistolele apostolului Pavel.

Dumnezeu s-a îngrijit să ne lase oameni care să pună în faptă şi în practică Evanghelia Domnului Isus Hristos.,Un astfel de om binecuvântat a fost îndeosebi marele apostol. Epistolele lui nu sunt altceva decât trăirea Evangheliei: punerea ei în faptă şi în practică. Cu “fraţii” şi “surorile” lui, apostolul Pavel a trăit din plin Evanghelia şi ne-a lăsat şi nouă o pildă despre cum trebuie trăită. Ne-a dat şi ne-a lăsat o pildă despre ciim trebuie trăită şi păstrată marea familie a copiilor lui Dumnezeu, pe care Duhul Sfânt a făcut-o în ziua Cincizecimii.

Creştinătatea a dat un fel de faliment tocmai pentru că s-a despărţit şi a părăsit marea pildă de trăire a Evangheliei, pe care ne-a lăsat-o marele apostol. Ea s-a depărtat de traiul fraţilor şi surorilor din epistolele apostolului Pavel.

Noi, ostaşii Domnului, nu facem altceva, decât ne silim să ne întoarcem la viaţa simplă şi plină de dragoste, a fraţilor şi surorilor, din epistolele apostolului Pavel.

Aici aflăm tot ce ne trebuie pentru Oaste şi ostăşia noastră, în epistolele lui aflăm programul Oastei: Isus, cel răstignit (1 Corinteni 2:2), aflăm cum trebuie să fie adunările, vorbirile, şi rugăciunile de la Oaste.

În epistolele apostolului Pavel aflăm că trebuie să şi suferim pentru Hristos. “V-am spus de mai înainte că veţi avea de suferit, ceea ce s-a ţi întâmplat” (1 Tesaloniceni 3:4). Şi se întâmplă şi azi şi se va întâmpla până la sfârşitul veacurilor, pentru că “toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).

Apostolul Pavel L-a vestit pe bus, cel răstignit în nesfârşite prigoane, hule şi suferinţe. Legat în lanţuri îl predica pe Isus, fiindcă “Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate lega” (2 Timotei 2:9). În prigoană să-L vestim şi noi pe Domnul Isus, fără teamă şi fără frică.

Fraţii mei, citiţi mereu epistolele apostolului Pavel, căci ele sunt Catehismul Oastei noastre. Şi daţi-le şi altora să le citească, pentru că în ele este o mare putere de convertire.

Întocmai ca în Evanghelii, în epistolele apostolului Pavel se află viaţă şi putere, pentru că ele au fost scrise de pe câmpul cel mare de luptă şi de trăire a Evangheliei. Apostolul Pavel nu şi-a scris epistolele în birou, din cancelarie, la masa de scris, ci le-a scris de pe câmpul cel mare de luptă, de osteneală, de trudă şi de jertfă sfântă pentru cauza Domnului. De aceea, până la sfârşitul veacurilor, epistolele lui vor creea noi şi noi luptători pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Epistolele Pauline sunt scrise de unul ce şi-a schimbat viaţa pe drumul Damascului, de aceea ele vor schimba mereu, până la sfârşitul veacurilor, vieţi şi suflete pierdute.

Ele sunt scrise de un nebun pentru Hristos şi de aceea ele vor creea mereu, până la sfârşitul veacurilor, noi şi noi nebuni pentru Hristos.

Astfel de nebuni să fim şi noi, iubiţi fraţi şi surori. Să-L vestim şi noi pe Isus, cel răstignit, de pe câmpul cel mare de luptă, de trudă şi de jertfă pentru cauza Domnului şi, atunci, vom putea să aducem şi noi suflete pierdute la picioarele Crucii. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 27/1936, pag. 7)

Amintiri de la Congresul Oastei Domnului din anul 1937

În fiecare an, de Rusalii, să veniţi la mormântul meu cu… Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie” (Foaia “Ecoul” nr. 5/1937, pag. 4)

Rusaliile anului 1937 au strâns lângă patul de suferinţă al părintelui Iosif Trifa, o mulţime mare de fraţi din toate părţile ţării, din 21 de judeţe şi 70 de comune. A fost o adunare de lacrimi, de cutremur sufletesc şi de o hotărâre sfântă.

Sub cerul liber, în curtea casei unde locuieşte părintele Iosif, din Sibiu, strada Alea Filozofilor nr. 18, se deschide adunarea zilei întâi de Rusalii, după amiază. Numai câteva ziduri şi o fereastră îi desparte pe fraţi de părintele lor drag, care trece iarăşi prin grele suferinţe… Părintele Iosif, fiind grav bolnav, pe patul de suferinţă, ascultă mersul adunării, prin fereastra deschisă de la camerea în care se afla.

După ce vorbesc 6 fraţi, soseşte famfara de la Săsciori, interpretând cân-tarea “Isuse, vino la noi”, întrega adunare este zguduită. După ce mai vorbesc alţi 5 fraţi, urmează la cuvânt fratele Leon Andronic, din Bucovina. La glasul lui cutremurător, toată adunarea este în plânset. Spusele şi chemarea lui, către cel care era despărţit de “copilaşii lui”, către părintele Iosif, ca să mai coboare încă o dată în mijlocul fraţilor, zguduie. Purtat pe braţele a doi fraţi de la librăria Oastei, părintele Iosif coboară în mijlocul fraţilor.

Vorbeşte părintele Iosif Trifa. În vorbirea sa a spus următoarele:

“Fraţilor – spune Iosif Trifa – m-a chemat aici fratele Leon în numele vostru, al fraţilor din ţara întreagă. Şi iată v-am ascultat. Dar nu m-a adus aici numai chemarea voastră, ci am venit să mă vadă toţi şi să se convingă încă o dată toţi, că nu aceste oase goale au făcut Oastea Domnului (aici Iosif Trifa îşi întinde spre arătare două minute goale ca două surcele: toată adunarea plângea cu hohot) – ci Oastea Domnului a fost făcută de Domnul, prin revărsarea Duhului Sfint. Eu am fost numai un vas umil şi slab, de care Domnul s-a folosit în sfântă Sa lucrare. Iar dacă Oastea Domnului este lucrarea lui Dumnezeu, ea va trăi.

Fraţilor, mă vedeţi atât de slab şi plângeţi Dar nu mai plângeţi. Oastea Domnului nu trăieşte şi nu moare odată cu omul, ci ea trăieşte şi biruieşte cu Domnul Isus, Biruitorul Eu voi muri, dar Oastea va trăi şi va birui, pentru că ea este a Domnului.

Fraţilor, poate ziua plecării mele nu este departe. Dar eu stau complect liniştit. Ii mulţumesc lui Dumnezeu, că mi-a ajutat să-mi împlinesc însărcinarea ce mi-a dat-o în Oastea Lui. Mulţumesc lui Dumnezeu, că mi-a ajutat să «ţin sus Cuvântul vieţii» (Filipeni 2:16), Cuvântul adevărului îi mulţumesc lui Dumnezeu, că mi-a ajutat să suflu din trimbiţă, de câte ori s-a apropiat vreo primejdie de mişcarea Oastei De la început am arătat primejdia cea mare ce poate veni asupra Oastei: “litera legii”, pentru că de la început, Oastea a fost mereu pândită de această primejdie. De aceea eu v-am vestit mereu, la Oaste, pe Isus, cel răstignit şi lucrarea Duhului Sfint, Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu, că şi acum, mi-a ajutat să arăt lămurit, prin foaia “Isus Biruitorul” primejdia ce a venit asupra Oastei Domnului.

Fraţii mei iubiţi, mă simt foarte slăbit şi istovit. Stau la hotar între a mai rămâne sau apleca. De va fi voia Domnului să plec, vă rog pe toţi, care credeţi că v-am făcut vreun bine sufletesc, să nu mă uitaţi. Să veniţi la mormântul meu cu flori, cu cântări, cu rugăciuni, cu vorbiri, cu Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, pentru ca şi de dincolo de mormânt să mă încredinţez şi să mă bucur, că Oastea Domnului, cea vie, trăieşte, lucrează, biruieşte.

Vă mulţumesc din tot sufletul meu, pentru dragostea care v-a strâns din toate părţile aici, lângă patul meu de suferinţă. Domnul Isus să ne ajute la toţi, să ne putem câştiga mântuirea scumpă sufletului nostru, pentru ca să ne înrtlnim pe urmă cu toţii în Ierusalimul cel ceresc, unde să trăim şi să ne bucurăm în Domnul, în vecii vecilor, amin”.

Gornistul nostru scump, istovit este dus iarăşi la patul lui de suferinţă, însoţit de plânsul fraţilor şi de glasul sorei Maria Dan, din comuna Mada, judeţul Hunedoara, care cânta:

Pasăre măiastră, scumpă păsărea

Bucură-te soro nu mai suspina

Căci ziua şi noaptea, tot cântând mereu

Ai trezit pe alţii pentru Dumnezeu…

Azi, atâtea păsări, din întinsul ţării

Ţi-au imitat cântul, cântul deşteptării

Azi, din mii de piepturi se nalţă duios

o cântare sfântă, la Domnul Hristos.

Scumpe păsărele, care v-aţi trezit

Şi cântaţi acuma lui Isus, iubit,

Rogu-vă din suflet, păsărele bune,

Înălţaţi spre Domnul, caldă rugăciune.

Ca să odihnească bunul Dumnezeu

Pasărea măiastră, tot la sânul Său.

Dup-atâtea chinuri şi-atâta durere,

El să-i facă-n ceruri loc de mângâiere.

(Extras din foaia “Ecoul” nr. 5/1937, pag. 4)

Capitolul 14

URMAŞII DUHOVNICEŞTI AI PĂRINTELUI IOSIF TRIFA

Cu toate că trecerea la Domnul a lui Iosif Trifa (1938) a lăsat un mare gol şi a fost o mare pierdere pentru lucrarea lui Dumnezeu – şi mai ales pentru Oastea Domnului şi fraţii ostaşi – lucrarea de evanghelizare a Oastei n-a murit odată cu iniţiatorul ei. Ea a mers înainte, pe calea Domnului, prin suferinţe, dureri, prigoane, dar şi biruinţe până în ziua de astăzi şi va continua să existe, până când Domnul o va mai îngădui, să mai facă slujbă pentru El, în această lume.

Domnul s-a îngrijit ca, după moartea întâiului stătător al Oastei Domnului, să ridice alţi lucrători în via Sa, alţi fraţi şi surori, care să ducă lupta Domnului mai departe.

Unul dintre cei mai buni fraţi a fost fratele învăţător Ioan Marini, cel mai bun colaborator al părintelui Iosif Trifa, când acesta era în viaţă. Timp de aproape 10 ani, l-a ajutat la editarea cărţilor şi foilor sale, iar după plecarea părintelui în veşnicie, l-a înlocuit în lucrarea Domnului.

Un alt frate a fost Traian Dorz, care deasemenea l-a ajutat pe părintele Iosif în lucrarea Domnului. Acest frate, fiind mai tânăr, a mai prins doar câţiva ani din viaţa lui Iosif Trifa. Fratele Traian a început să lucreze mai intens în lucrarea Domnului după trecerea în veşnicie a părintelui Trifa şi a fratelui Ioan Marini.

De la aceşti doi fraţi avem multe scrieri frumoase: ziare, reviste, cărţi, din care arătăm aici câteva articole despre Oastea Domnului.

Scrierile lor adeveresc şi ele cele cuprinse în acest scurt istoric al Oastei Domnului, cu privire la perioada de timp până la moartea fratelui Ioan Marini, din anul 1947.

Toată lucrarea este a Domnului şi El îşi va duce la bun sfârşit lucrarea începută în noi. Toată nădejdea, toată încrederea, tot ajutorul şi tot viitorul nostru este numai în El.

Pentru toate îi aducem laudă şi mulţumire Domnului. Ne închinăm înaintea Lui cu recunoştinţă, pentru tot ce a făcut şi va mai face încă cu noi şi pentru noi. Slăvit să fie Domnul!

După trecerea la Domnul a părintelui Iosif Trifa, fratele Ioan Marini a continuat redactarea foii “Glasul Dreptăţii”, însă n-a mai putut scoate decât două numere, foaia fiind oprită tot de către mitropolitul Nicolae Bălan, de la Mitropolia Ardealului.

În scurt timp după aceasta, fratele Marini a reuşit să scoată la Sibiu foaia “Armata Domnului Isus Biruitorul”, care, deasemenea, a fost oprită după primul număr de apariţie.

De la Sibiu, fratele Marini s-a dus la Oradea, unde cu ajutorul fratelui avocat, Pavel Maliţa, a scos foaia “Ogorul Domnului” în vara anului 1938, care a apărut numai în două numere, fiind şi ea oprită.

Alungat dintr-un oraş într-altul, fratele Marini s-a oprit la Cluj, în anul 1939, unde a găsit înţelegere la un preot catolic, care i-a pus la dispoziţie coloanele gazetei sale, “Viaţa Creştină”, pe care a redactat-o în tot timpul anului 1939, iar în anul 1940 a continuat foaia “Misionarul vieţii creştine”, pe care l-a scos până la 11 august 1940, când a avut loc cedarea Ardealului, iar fratele Marini a trebuit să se refugieze în ţară.

De la Cluj, fratele Marini s-a refugiat la Beius, unde împreună, cu fratele Traian Dorz, au scos revista “Familia Creştină” în aprilie 1941, fiind şi ea oprită în noiembrie 1942, tot la intervenţia autorităţilor bisericeşti de la Sibiu.

În anul 1946, fraţii Marini şi Dorz au scos revista “Hrană sufletească pentru «Familia Creştină»”, din care au putut apare doar 5 numere, fiind şi ea oprită.

În aceste gazete şi reviste şi în cărţile lor, pe care le-au redactat până în anul 1946, fraţii Marini şi Dorz şi-au spus cuvântul lor, despre cum au înţeles ei lupta Oastei Domnului. Din aceste scrieri, arătăm în cele ce urmează, câteva articole mai importante.

IOAN MARINI

Prezentăm în rândurile ce urmează ceea ce am crezut că este mai im portant din lucrările fratelui învăţător, Ioan Marini:

La şcoala Iui Isus cel răstignit

“Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva, decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Acesta este programul şi “moşia” Oastei Domnului.

Mulţi ne întreabă şi ne cer lămuriri cu privire la Oastea Domnului; ce trebuie să facă, pentru a intra în Oaste şi dacă e bine să faci multe lucruri.

Tuturor le răspundem: luaţi şi citiţi cărţile Oastei şi mai ales cartea “Ce este Oastea Domnului” şi veţi afla şi veţi înţelege îndată ce este Oastea Domnului. Veţi afla în cartea numită, care este şi un fel de regulament al Oastej, că: Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus cel răstignit. (Cartea amintită pag. 181)

Din această vestire şi cu această vestire a pornit la drum Oastea Domnului. Acesta a fost şi este programul Oastei Domnului şi din această şcoală va ieşi şi o ţară nouă. Din această şcoală a ieşit “cântarea cea nouă” (Psalumul 96:1), ce stoarce lacrimi şi converteşte sufletele; din această şcoală au ieşit acei “nebuni” pentru Hristos (1 Corinteni 4:10), bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni ce bat drumurile ţării, chemând cu lacrimi pe fraţii lor să se întoarcă la Domnul. “Lecţiile” din şcoala aceasta i-au învăţat pe oameni, nu numai să cânte, ci să şi trăiască ceea ce cântăm în biserică: “Toată ziua să învăţăm dreptatea Ta”. Din şcoala aceasta au ieşit şcolarii Duhului Sfânt care grăiesc din Scripturi atât de minunat, încât mulţi ne întreabă: de unde au ştiinţa aceasta, neavând scoală?

O învăţătoare, ce fusese pentru prima dată la o adunare a Oastei, a rămas uimită, auzind vorbirile fraţilor. “Dar bine mai grăiesc oamenii aceştia”

– spunea ea…

Am auzit de atâtea ori oameni cu şcoală, care nu puteau să lege două cuvinte cumsecade… Este aceasta „Înţelepciunea” de sus, cu cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, care dă har celor smeriţi (Iacov 4:6).

“Noutatea” Oastei Domnului este una singură: a scos poporul din circiume şi l-a strâns la picioarele crucii Domnului Isus. De aceea s-a şi supărat grozav Diavolul pe ea, răspândind zvonul prin lume că Oastea e “primejdioasă”… rătăceşte pe oameni… că-i sectară… şi alte de felul acesta, pentru a-i speria pe oameni… ca să stea liniştiţi în “păcate”, să nu se ia după “rătăciţii” de ostaşi şi să-şi piardă astfel sufletele. Dar astfel de glasuri am mai auzit noi şi ştim de unde vin. Ele nu mai sperie pe nimeni.

Dragi fraţi, Oastea Domnului este o “scumpă” moştenire ce ne-a fost dată.

Cu lacrimi şi sânge a fost câştigată această “moşie”, pentru care, iată, a patra oară a căzut “pe brazdă”, pe altarul jertfei, părintele Iosif Trifa, care s-a străduit, ca noi şi tot poporul “să intre în moştenirea Domnului”. Să ne aducem aminte de acest lucru.

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 40/27.11.1936, pag. 1, articol de fond)

La picioarele crucii

Ce este Oastea Domnului? S-au dat fel de fel de răspunsuri la această întrebare şi fiecare a spus aşa cum s-a priceput, cum i-a convenit sau cum a crezut de bine.

Să mergem însă la un izvor. Dacă-l întrebăm pe acela de care Dumnezeu s-a folosit ca să ridice în ţara noastră această lucrare, ne va răspunde şi, fără îndoială, răspunsul trebuie să tragă la cântar mai mult decât altele spuse.

Oastea Domnului, scrie Iosif Trifa, este aflarea şi vestirea lui Isus cel răstignit… când a suflat întâia dată vântul cel ceresc peste Oaste, aceasta era o ceată de copilaşi strânsi lângă crucea lui Isus cel răstignit; o seamă de suflete, pe care Domnul le-a scos din lume şi le-a strins la picioarele crucii Lui. Oastea cea dinţii a f ost dragostea cea dintâi: în smerenie, în jertfă. Şi aceasta trebuie să fie până la sfârşit Oastea Domnului. (Foaia “Oastea Domnului” nr. 50/1934, pag. 3)

“Golgota!” lată certificatul de naştere al Oastei Domnului. Cine poale să şteargă oare ce a scris cu condeiul piroanele, suliţa şi spinii de la cruce? “Te-am săpat pe mâinile Mele” (Isaia 49:16). De aceea Oastea e a Domnului, e proprietatea Lui. EI are drept asupra ei pentru totdeauna.

La picioarele crucii! Acolo s-a semnat actul de naştere al Oastei, pe care El a tras-o la Sine, scoţând-o afară din “tabără”, la El, ca să sufere ocara Lui. Dar oare întâiul stătător al Oastei, cel dintâi frate, care a devenit trâm-biţaşul şi trezitorul miilor de suflete, nu s-a născut şi el la picioarele crucii? Istoria vieţii lui spune că necazurile, suferinţele, setea pentru Dumnezeu, dorinţa după pace, râvna de a-L mărturisi pe Domnul Isus şi de a face Evanghelia cunoscută neamului său, l-au făcut să se apropie, din toată inima, de Cuvântul lui Dumnezeu.

Astfel L-a aflat pe Isus cel răstignit, pe care apoi L-a vestit toată viaţa sa cu ardoare şi dragoste. Acolo, la picioarele crucii, a primit el putere de a-L mărturisi şi a-i conduce pe oameni la Izvorul puterii, la Domnul Isus.

Din vestirea lui Isus cel răstignit s-a născut Oastea Domnului. Ea s-a născut la Golgota şi acolo trebuie să rămână, fiindcă viaţa ei este Isus cel răstignit şi înviat, singurul nume dat oamenilor în care trebuie să fie mântuiţi (Faptele Apostolilor 4:12).

Cât a trăit, acest singur lucru a făcut, lăsând fraţilor săi şi Oastei Domnului, drept testament, acest singur lucru să-l facă.

Acolo, vino şi tu suflete, drag. Pe El vesteşte-L, tu, cel ce L-ai aflat. Să răsune pretutindeni, pe meleagurile ţării, cântarea mântuirii în dulcele Nume al lui Isus, Domnul nostru!

Slăvit să fie Domnul!

(Calendarul “Familia Creştină” pe anul 1947, pag. 86-87)

Ce este Oastea Domnului

… S-au auzit şi se aud mereu întrebări cu privire la lucrarea duhovnicească Oastea Domnului. Este de sus – ziceau unii. Este de jos – spuneau alţii. E de la Dumnezeu. El a pornit-o – ziceau unii. Ba este de la oameni, ei au înfiinţat-o – spuneau alţii.

Şi aşa părerile s-au împărţit. Cei sinceri au aflat însă adevărul.

Ce este Oastea Domnului? întrebăm şi pe acela care a trâmbiţat-o în lume, şi el ne spune:

Oastea Domnului este o mişcare de întoarcere a sufletelor la Dumnezeu de pe căile pierzării, o mişcare de renaştere sufletească la viaţă nouă, prin Evanghelia Mântuitorului. Ea caută să aducă suflete la Izvorul îndreptării şi puterii: la Isus Mântuitorul.

În rătăcirea şi păcătoşenia vremurilor de azi, Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului Diavol, contra întunericului, răutăţilor şi păgânităţilor acestui veac… O armată care, sub steagul şi conducerea lui “Isus Biruitorul”, luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume, pe care Satana umblă să le răstoarne cu totul… O ascultare a Mieluşelului, care cheamă la război contra balaurului celui mare, pe toţi care vor să fie cu El, chemaţi, aleşi şi credincioşi.

Oastea Domnului este o mişcare ieşită din suflarea Duhului Sfânt, o lucrare născută la picioarele crucii, un rod al Golgotei, deci o lucrare a dragostei lui Dumnezeu, o chemare la El, o aflare a Lui. Pe scurt se poate spune: Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus cel răstignit. Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul Oastei este Isus cel răstignit.

Când a suflat întâia dată vântul cel ceresc peste Oaste, aceasta a fost: o ceată de copilaşi strânsi lângă crucea lui Isus cel răstignit, o seamă de suflete pe care Domnul le-a scos din lume şi le-a strâns la picioarele crucii Lui. Oastea cea dintâi a fost dragostea cea dintâi, a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu, care se întreceau în dragoste, smerenie, rugăciune şi jertfă. Şi aceasta trebuie să rămână până la sfârşit Oastea Domnului. Aici trebuie vegheat, fiindcă Satana mereu şi-a bătut şi-şi bate capul, cum să-L scoată pe Isus cel răstignit din Oaste; căci dacă lipseşte Golgota din Oaste, nu mai este nici un fel de primejdie pentru împărăţia Iadului; şi el poate dormi liniştit lângă o mişcare religioasă, din care lipseşte Isus cel răstignit.

Aşa se explică de ce, când Oastea a devenit o putere de vestire a lui Isus cel răstignii, Diavolul a sărit strigând: “Primejdie!” Şi li s-a poruncit să nu mai vorbească şi să înveţe în Numele lui Isus. Dar apostolii au răspuns: “Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Faptele Apostolilor 5:29).

Dar primejdia cea mare de a-L pierde din Oaste pe Isus cel răstignit nu vine dinafară ci dinlăuntru. Sunt unii care veşnic îşi bat capul după şefie şi scaune, în loc să se îngrijească de un singur lucru: copiii Domnului sâ-L aibă tot mai mult pe Isus cel răstignit… Şi primejdia cea mare este de a-L pierde pe Isus cel răstignit dinlăuntru! nostru, din inima noastră. Câtă vrrcmc îl avem pe Isus Mântuitorul înlăuntrul nostru, în inima noastră, vom birui -toate atacurile se vor lovi de Stânca Golgotei…

Cu toţii în jurul crucii – aceasta este Oastea Domnului. Puterea lucrării lui Dumnezeu este Isus cel răstignit. Cât îl avem pe El între noi, avem totul. Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul. Lucrarea lui Dumnezeu şi haina Scripturii

Şi dacă vrem să înţelegem, după Cuvântul lui Dumnezeu, ce este şi ce trebuie să fie Oastea Domnului, care-şi dovedeşte “spiţa neamului” prin naşterea din nou. Cine nu este născut din Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt – din apă şi din duh (Ioan 3:5), nu-şi poate dovedi “spiţa neamului”, deci nu este şi nu face parte din această familie.

Fiind un “rod” al Golgotei, familia celor credincioşi esle o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor al lui Dumnezeu pe care l-a câstigat ca să fie al Lui, ca să vestească puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată… o ceată de străini şi călători, o ceată ascultătoare, care suferă, aşteptând venirea Mirelui – fericita noastră nădejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, care s-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din fărădelege şi să-şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă şi fapte bune (vezi 1 Petru 2:9; 2 Tit 2:11-14).

Lucrarea Domnului este apoi zidită ca să fie o casă duhovnicească… (1 Petru 2:5) şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită cu care ne lăudăm (Evrei 3:6). Este acest Templu sfint al Domnului, care a fost “curăţit” de păcat şi “despărţit” de lume, “deosebit” de cei “netăiaţi împrejur”… Domnul a scos din gura ei numele Baalilor ca să nu le mai spună pe nume. V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri: pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus care ne izbăveşte de mânia viitoare (vezi l Corinteni 6:14-18; 1 Tesaloniceni 1:9-10).

Adevărata Oaste a Domnului – toţi cei cu adevărat credincioşi, spălaţi, curăţiţi şi albiţi, prin Jertfa crucii, sunt “fata împăratului” cea plină de frumuseţe din Psalmul 45, sunt “Fecioara curată”, “logodnica” cea plină de frumuseţe şi “mireasa” Mirelui cum arată Cuvântul lui Dumnezeu: “Te voi logodi cu Mine prin credincioşie fi vei cunoaşte pe Domnul (vezi Osea 2:19-20; 2 Corinteni 2:1-2; Efeseni 5:1-27; Coloseni 1:21-23). Cei care-şi dau seama ce înseamnă aceasta, nu se vor mira, văzându-l pe apostolul Pavel plin de gelozie, ca această “fecioară curată” să nu cadă în amăgirea şarpelui şi să-şi strice credinciosia şi curăţia gândurilor faţă de Hristos, luându-se după apostolii mincinoşi care vin cu “o altă Evanghelie”, “un alt Isus” şi “alt duh”. Pe toţi aceştia apostolul Pavel îi pune sub anatemă (2 Corinteni 11:3-15; Galateni 1:6-10).

În sfârşit, credincioşii, ca familie, alcătuiesc “adunarea” Domnului Isus, adunarea pe care dragostea lui Hristos o strânge “afară din tabără”, unde au ieşit fiind “amăgiţi” de El pentru a-i face părtaşi la ocara şi slava moştenirii Lui (vezi Evrei 13:12-13; Romani 8:17),

Ca lucrare de vestire a mântuirii, Oastea Domnului este un martor al Cuvântului lui Dumnezeu, o mărturie a lui Isus Hristos (Apocalipsa 1:2), o solie a dragostei lui Dumnezeu pentru sărmana lume pierdută, în mijlocul căreia a ridicat-o Domnul şi la care a trimis-o să-i deschidă ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanii la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Domnul Isus, iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi (Faptele Apostolilor 26:17-18). Ca un trimis împuternicit al lui Isus Hristos, rostul acestui “străjer” şi “trâmbiţaş”, este să îndemne, să strige, să roage fierbinte pe toţi „În Numele lui Isus Hristos”: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!

În felul acesta este o mare cinste şi răspundere să faci parte din o asemenea familie. Cinste lui Dumnezeu că a cercetat şi pe poporul nostru cu îndurarea Lui şi răspundere pentru oricine se ţine departe de chemarea harului, care fie din neştiinţă, răutate sau interes nimiceşte sau strică (ântr-un fel sau altul) acest templu al lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:16-17).

Astfel, cel ce scrie aceste rânduri, aşa a înţeles şi înţelege lucrarea Oastei – potrivită cu gândurile lui Dumnezeu – după Scriptură. O Oaste care nu i se potriveşte haina Scripturii şi nu-şi poate arăta “spiţa neamului” (Numeri l şi 2), poate fi orice, numai o lucrare a lui Dumnezeu, nu!

Cam în felul acesta am mărturisit în rândurile de mai sus, în sfatul de fraţi de la Sibiu, din 14 martie 1942. Acestea le spun, le cred şi le semnez şi acum.

O, Doamne Isuse, cu recunoştinţă şi umilinţă, robul Tău îţi mulţumeşte pentru harul şi ajutorul Tău; pe urmele Tale ajută-mi să merg până la sfirsit; păstrează-mă în adevărul şi dragostea Ta, cu orice preţ. Mântuitorule iubit, Cel ce întăreşti pe cel slab, înveţi pe cel neştiutor şi dai iertare celui greşit, dă putere robului Tău să ţină necurmat privirea numai la Tine.

Ajută copiilor Tăi să rămână credincioşi Jertfei Tale şi binecuvintează lucrarea Ta, spre slava Tatălui ceresc, în veci, amin.

(Revista “Familia Creştină” nr.6-7/1942, pag. 3-4)

Un Nume… o luptă… un steag…

Când Duhul Sfânt a venit peste apostoli, ei au vestit cu putere despre Isus cel răstignit şi înviat cu atâta stăruinţă, încât în scurt timp umpluseră Ierusalimul şi lumea cu acest Nume. Ei L-au ridicat în faţa ochilor mulţimii pe Hristos cel viu, pe “Isus Biruitorul” morţii, vestind în El mântuirea 4e păcate.

Urmărind Faptele Apostolilor, peste tot se vede acelaşi lucru: ucenicii au un singur program în lucrarea lor: pe Hristos. Da, fiindcă Dumnezeu pe El L-a uns şi L-a însemnat cu pecetea Lui. Iar Duhul Sfânt a venit din cer tocmai pentru a-i face în stare pe apostoli să poarte, în vâltoarea luptei, steagul mărturisirii acestui Nume. Dumnezeu a rânduit ca să avem totul, deplin, în El (Coloseni 2:10).

El este singurul Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi (Faptele Apostolilor 4:12). “El a fost jinduit de Dumnezeu, Judecătorul celor vii şi al celor morţi”. “El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire ţi răscumpărare (1 Corinteni 1:30).

În ziua Cincizecimii, cei 3.000 au fost străpunşi în inimă în urma predicii, care-L prezenta pe Hristos şi lucrarea Lui ispăşitoare. Iar când s-a deschis uşa credinţei pentru neamuri, prin întoarcerea sutasului Corneliu -această uşă a mântuirii s-a dovedit a fi tot Isus Hristos cel răstignit. Este zguduitor faptul că atunci când apostolul Petru rostesc cuvintele: “Toţi proorocii mărturisesc despre El, că oricine crede în El, capătă prin Numele Lui, iertarea păcatelor…”, Duhul Sfânt s-a pogorât peste toţi cei ce ascultau Cuvântul (Faptele Apostolilor 10:43-44).

Este o pecetluire a unei lucrări; a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu pe care El o încuviinţează şi o binecuvintează în chip vădit, prin trimiterea Duhului Sfânt. În epistolele apostolilor, ca şi în Apocalipsa, jertfa Domnului Hristos stăpâneşte în mod desăvârsit. Şi Duhul Sfânt, care a inspirat aceste scrieri, stăruie mereu asupra desăvârşitei ispăşiri, pe care credincioşii o au în sângele Domnului Hristos. El arată că iertarea, mântuirea de păcate şi pacea cu Dumnezeu, s-a dat în dar, şi oricine le poate avea prin pocăinţă şi credinţă.

Vestirea Golgotei: semnul după care se cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu Semnul după care se cunoaşte că o lucrare este de la Dumnezeu, este

Golgota. Când într-o lucrare, într-o vestire, într-o mărturisire, nu se vede clar şi lămurit fâlfâind steagul Golgotei, acolo poate fi orice, numai lucrarea de mântuire a dragostei lui Dumnezeu, nu.

“Semnul” Golgotei l-a avut şi lucrarea Oastea Domnului. Din valea morţii cu obiceiuri şi datini rele, cu păcate sufleteşti, vântul cel ceresc a ridicat o întreagă oştire de păcătoşi mântuiţi; pornind-o spre Canaan, spre patria cerească. Şi ea a înaintat departe pe acest drum, prin încercări şi lupte grele, pe care le-a dus, le duce şi le va mai duce încă. Dar câtă vreme “steagul” Golgotei va flutura în fruntea copiilor lui Dumnezeu, nici o putere din lume nu va putea să-i stea înainte.

Părintele Iosif Trifa, iniţiatorul şi întemeiatorul Oastei Domnului, a spus: dacă e vorba să las vre-un “testament” pentru Oaste şi fraţii ostaşi, apoi acela este de la l Corinteni 2:2: “Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit”.

Puterea şi biruinţa lucrării Domnului stă în jertfa crucii de pe Goâgota. Dacă steagul acesta nu se mai vede, atunci umbrele morţii se aştern peste lucrare şi peste suflete.

Cât timp în viaţa şi mărturisirea unui om, a unei lucrări, Isus cel răstignit este singurul steag care se vede ridicat, fii liniştit, apropie-te, acolo totul este bine.

Când însă în locul acestui steag ceresc se ridică în vânt zdrenţele murdare ale oamenilor, chiar dacă ele se numesc, aşa cum scrie în Isaia 64:6- fugi de acolo, urând până şi cămaşa mânjită de carne (Iuda 23). Acolo e primejdie. Acolo, unde firea pământească a ridicat steagurile ei de cârpe – netrebnice, de învăţături şi datine omeneşti, este “amestecătură”. El vrea “despărţire” desă-vârsită de lume, de păcat, de întuneric, de orice întinăciune. De aceea a spus “Ieşiţi din mijlocul lor, depărtaţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi (2 Corinteni 6:14-18).

Tempul lui Dumnezeu (2 Corinteni 6:16) nu se împacă cu idolii… (jocuri, beţii, îmbuibări, lăcomie de avere, etc.) (1 Corinteni 10:7; Efeseni 5:5; Coloseni 3:5). Acest Templu trebuie să fie curat printr-o desăvârşită despărţire de lume şi lucrurile ei, fiindcă, prietenia cu lumea, pe care Cuvântul o numeşte “preacurvie”, este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iacov 4:4-5; 1 Ioan 2:15-17). De aceea ni se strigă: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli” (1 Ioan 5:21).

Domnul urăşte deasemenea „Învăţătura Nicolaiţilor” (Apocalipsa 2:15) – acea altă Evanghelie, acel alt Isus (2 Corinteni 11:14), acea altă învăţă-tură, care strică curăţia gândurilor şi credincioşia care este faţă de Hristos (2 Corinteni 2:3). Pe cei ce propovăduiesc o evanghelie deosebită de aceea pe care a propovăduit-o el, Pavel, a spus să fie anatema (Galateni 1:9).

E trist de tot să vezi cât a coborât creştinătatea zilelor de azi, care nu mai ştie să tăbărască în jurul steagului. Chiar mulţi din cei ce-şi spun credincioşi, ca să nu sufere prigonire pentru crucea lui Hristos (Galateni 6:12), s-au lăsat atraşi sub steagurile diferitelor oşti, care n-au icsil şi nu ies din lume (fiindcă au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu (Ioan

5:44). Dar de dincolo de poartă, glasul, care s-a stins în chinurile morţii de pe cruce, ne cheamă să ieşim afară din tabără, să suferim ocara Lui (Evrei 13:12-14). Iată ce spune un poet:

Tu te-nfiori când te gândeşti

Pentru Isus să pătimeşti,

Ţi-e teamă ca să părăseşti

A lumii lucruri pământesti,

Dar tabăra de nu-i lăsa

Cu Domnul parte nu-i avea.

Şi ocara-I de n-ai suferit

De cinstea Lui te-ai păgubit.

Auzi, tu frate, cum de pe Golgota te cheamă glasul lui Hristos! Până când vei mai rămânea în tabără? Ieşi afară din tabără, la El! Ca să suferi şi tu ocara Lui. Şi apoi ridică şi în viaţa ta steagul mărturisirii Golgotei – ţine sus Cuvântul vieţii!

Pe meterezele cetăţii vieţii tale rămâne împlântat acest steag mântuitor: Isus cel răstignit. E singurul semn după care împăratul te va recunoaşte, în ziua Lui (Romani 10:9-10).

(Revista “Familia Creştină” nr 6-7/1942, pag. 3-4)

Prin cunoaşterea Iui Hristos – o făptură nouă (Isaia 53:10; 2 Corinteni 5:16)

“El a murit pentru noi” (1 Tesaloniceni 5:10). “Pentru ca şi noi sa murim faţă de păcat” (Romani 6:2). “Şi să trăim o viaţă nouă cu El” (Romani 6:4).

Mântuirea vine prin cunoaşterea Domnului Hristos. Iată ce scrie în Isaia 53:10:

“Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă (pe Domnul Isus). Dar, după ce (Domnul Hristos) îşi va da viaţa ca jertfa pentru păcat, va vedea o sămânfă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui, Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor…”

În rugăciunea Sa din urmă (ca Mare Preot Mijlocitor), Domnul Isus spune:

“Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, ţipe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Apostolul Petru spune acelaşi lucru, atunci când scrie:

“Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celuice ne-a chemat prin slava şi puterea Lui (2 Petru 1:3).

Dind totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos

Apostolul Pavel este acela care a dat totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos: cinstea lumească, toate lucrurile pământesti, pe toate le-a dat la o parte, “socotindu-le ca un gunoi”, ca să-L câştige pe Hristos. El a fost acel om înţelept care, aflând ogorul ce avea ascunsă în el comoara, a vândut tot ce avea şi a cumpărat ţarina unde era îngropată comoara de preţ (Matei 13:44-46).

“Lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faf ă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştigpe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui” (Filipeni 3:7-10).

Făcând totul pentru a-L face cunoscut

Acelaş lucru le scrie şi fraţilor săi din toate părţile, căci toată truda lui de zi şi noapte, întreaga predică şi tot ce face pentru fraţi, ori pentru sărmanii păcătoşi nemântuiţi, este să-L facă cunoscut pe Hristos, să-L descopere pe El şi măreaţa Sa jertfă ispăşitoare, pentru ca ei să-L vadă, să-L cunoască, să creadă, să-L iubească, să se predea Lui şi să fie mântuiţi.

Căci „În nimeni nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”, decât Numele Isus (Faptele Apostolilor 4:12; l Corinteni 6:11).

Prin acest singur Nume avem mântuirea. A-L cunoaşte, a-L primi, a crede în El, iată ceea ce este important.

Pe pământ şi sus în ceruri, nu e nume mai frumos

Nu e Nume-atât de dulce ca şi Numele Hristos.

Nume sfânt şi duios, Numele ce-L poartă El

O, ce sfint şi frumos, Numele Emanuel.

Orice om în lume, fie prinţ ori rege dac-ar fi

Pe Isus nici doar o clipă, n-o să-L poată-nlocui.

Şi nimica nu-i în lume, mai de preţ şi mai frumos

Ca un om ce poate spune: sunt copil al lui Hristos.

Acest Nume scump, singurul Nume dat oamenilor prin care să poată să fie mântuiţi, acest Nume dulce şi plin de putere, este totul pentru Pavel. De când L-a aflat, trăieşte prin El şi caută să-L facă cunoscut şi altora, pentru ca să fie mântuiţi.

Corintenilor credincioşi le scrie că n-a vrut să ştie între ei nimic altceva, decât pe Isus Hristos şi pe Acela răstignit (1 Corinteni 2:2).

Galatenilor le scrie că înaintea ochilor lor a fost zugrăvit Isus Hristos cel răstignit (Galateni 3:1). Şi cât de adânc e mâhnită inima apostolului Pavel, atunci când fraţii din Galatia, amăgiţi de nişte prooroci mincinoşi, care lucrează printre ei cu “litera legii” – le iau ochii de la Isus cel răstignit, pe care L-au cunoscut şi primit prin credinţă, pentru a se întoarce la “faptele legii”, de la care aşteptau zadarnic să primească, ceea ce numai prin credinţa în Domnul Hristos se poate primi: mântuirea. Căci toţi cei ce se bazează pe faptele legii sunt sub blestem, pe când cei ce se bazează prin credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios (Galateni 3:4-10).

Efesenilor le scrie că se roagă pentru ei, ca să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungă plini de Dumnezeu (Efeseni 3:19). Deci, la plinătatea lui Dumnezeu, nu se poate ajunge, decât prin cunoaşterea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă. Iar pentru aceasta, să-L slăvim pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuieşte în Sine însuşi (Efeseni 1:9).

Cunoaşterea în felul lumii şi cunoştinţa – care descoperă

Fireşte această cunoştinţă nu este cea cu “mintea”, pe care cineva şi-a putut-o câştiga prin şcoală, ori citind cărţi. O astfel de cunoştinţă au şi vrăjmaşii Lui. Aşa L-au cunoscut şi fariseii care L-au osândit la moarte. Aşa-L cunosc şi prigonitorii, care îi vor osândi pe ai Săi “din pricina Lui” (Matei 5:11). Aşa-L cunosc şi beţivii, stricaţii şi mulţi din cei îndobitociţi în patimile lor, care s-ar supăra grozav dacă le-ar spune cineva că nu sunt creştini. Poate vor fi dintre aceştia chiar şi dintre cei ce predică, ori scriu articole şi poezii frumoase despre El, care sunt nişte lacomi, mândri sau desfrânaţi. Sărmanii! Mai bine s-ar pocăi, decât ar spune că-L cunosc pe Hristos. Un învăţat spunea odată unui credincios: “Am citit Biblia de 17 ori în limbile ei originale (ebraica şi greaca) şi m-am oprit la fiecare cuvânt mai deosebit. Ei bine, n-am găsit în ea învăţătura despre împăcarea despre care înveţi dumneata . Acesta i-a răspuns savantului: “Lucrul acesta nu mă miră deloc. Acum câteva zile, am vrut să aprind luminarea şi n-am putut. De ce? Căciula de stins luminarea era deasupra ei şi dacă de 17 ori aş fi încercat să fac acest lucru, tot n-aş fi izbutit. Ca acea căciulă de stins luminarea, aşa sunt părerile greşite (prejudecăţile) vârâte în suflet de o cultură fără Dumnezeu; şi câtă vreme aceste prejudecăţi acoperă ochii cuiva, cititul nu foloseşte, şi lumina lui Dumnezeu nu poate să pătrundă înlăuntru. Pe Hristos nu înveţi să-L cunoşti aşa cum înveţi să cunoşti alfabetul, ci trebuie să ai şi o întâlnire cu El şi să-L urmezi, ca să poţi să-L mărturiseşti”.

O cunoaştere „În felul lumii”, o cunoaştere fără schimbarea vieţii nu plăteşte nimic. E o cunoaştere zadarnică, nemântuitoare, ba chiar osânditoa-re. Tuturor celor ce spun că-L cunosc , dar nu-L urmează şi nu fac voia lui Dumnezeu, El le spune: “Ce-mi ziceţi Doamne, Doamne şi nu faceţi ce vă spun?” (Luca 6:46). În ziua judecăţii, mii din cei ce spun că L-au cunoscut şi au lucrat pentru El, vor fi osândiţi, fiindcă au trăit în păcate (Matei 7:21-25; Luca 13:22-30).

Deci o cunoaştere în felul lumii, o cunoaştere numai cu mintea, acel “ştiu”, “cunosc”, pe care de obicei îl spun oamenii, cu privire la Hristos şi Evanghelie (deşi nu ştiu nimic), nu este o cunoaştere adevărată, care nu-l schimbă pe om: este o cunoaştere numai pe dinafară, ca din “auzite” în treacăt; nu este o gustare, o pipăire, o atingere şi o cercetare serioasă, singurele stări care pot da adevărata cunoaştere.

O cunoaştere în felul lumii nu mântuiesie, ci numai o cunoaştere cu inima, prin duhul, o cunoaştere care vine din “atingerea” cu Hristos, din întâlnirea personală cu El, este o “cunoaştere” mântuitoare. Numai cunoaşterea (cunoştinţa) ca descoperire a lui Dumnezeu este mântuitoare pentru suflet (Matei 11:25-27). Această cunoaştere este un har. Binecuvântat să fie Dumnezeu. Ea nu vine de la om, ci este harul care se dă celor mici, celor smeriţi, celor zdrobiţi, celor nebăgaţi în seamă. Numai celor smeriţi Dumnezeu le dă har (Iacov 4:6). Numai la aceştia se pogoară Dumnezeu. Numai inimile zdrobite se pot învrednici să fie luminate şi făcute în locaşuri – temple, unde să locuiască Dumnezeu (Isaia 57:15; Ioan 14:23; Apocalipsa 3:20). Lăudat să fie Dumnezeu pentru aceasta! „În vremea aceea Isus a luat cuvântul şi a zis: «Te laud Tată Doamne al cerului şi al pământubti, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Te laud pentru că aşa ai găsit Tu cu cale! Toate lucrurile mi-aufost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi aceluia care vrea Tatăl să i-L descopere»” (Matei 11:25-27).

Această cunoaştere, această descoperire, o au cei credincioşi, copiii lui Dumnezeu, care pot spune:

“De acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la

Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat şi nouă slujba împăcării” (2 Corinteni 5:16-18).

O făptură nouă

Punctul însemnat în cele de mai sus este cuvântul “nou”, “o făptură nouă”. Este ţinta pe care Dumnezeu a vrut ca omul s-o ajungă; care să-l înnoiască, să facă din el o făptură nouă, ascultătoare, curată, neprihănită, prin înlăturarea păcatului din viaţa celui păcătos, care l-a nenorocit şi l-a despărţit de binele şi fericirea pe care le avea de la Făcătorul Său. Această ţintă a fost ajunsă prin Hristos, care i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care El a nimicit vrăjmăşia… (Efeseni 2:14-18). Prin cunoaşterea şi primirea Lui prin credinţă, suntem aduşi la ţinta lui Dumnezeu: de a fi înfiaţi, de a fi primiţi din nou în braţele dragostei Lui, după ce păcatul ne rătăcise şi ne despărţise de El. Plin de dragoste, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său, să ne caute şi, prin jertfa vieţii Sale, după ce ne-a iertat toate păcatele, să ne aşeze pentru totdeauna în casa cea cu multe locaşuri a Sa (Ioan 14:1-3).

Tot ce ni s-a dat de către Tatăl, avem în Hristos. El a fost făcut pentru noi: înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1 Corinteni 1:30). A-L cunoaşte pe El, iată deci ţinta pe care trebuie să o ai. Această singură cunoştinţă te poate salva şi mântui. “Prin cunoaşterea Lui, robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu (Isaia 53) – adică îi va face făpturi noi, neprihăniţi.

Cunoaşterea lui Hristos prin har şi primirea Lui prin credinţă, aduce asupra ta sângele ispăşitor, ştergerea păcatelor şi înnoirea vieţii. Fiind curăţat şi izbăvit de sub puterea păcatului, nu mai trăieşti după voia firii pămân-testi, a eului, ci după voia şi îndemnul duhului. Nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru tine (2 Corinteni 5:15).

Fiind o “făptură nouă”, nu-L mai cunoşti pe Hristos în “felul lumii”. El nu mai este pentru tine un străin, de care nu aveai frică când făceai păcatul, şi faţă de care erai nepăsător ca de orice necunoscut. Acum El este Mântuitorul tău pe care-L iubeşti: Domnul căruia I te supui; Stăpânul de care asculţi; Păstorul după care mergi. El e totul pentru tine. Ai totul în El. Acum nu mai eşti un străin în casa Lui. “Nu mai sunteţi nici străini nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa Iui Dumnezeu (Efeseni 2:19). – “Şi dacă suntem fii suntem şi moştenitori” (Romani 8:17). Iată ce avem, ce am primit, prin jertfa Lui, prin harul Lui Dumnezeu. “Căciprin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatălprintr-un duh” (Efeseni 2:18).

O schimbare totală

Urmarea acestei înnoiri este o schimbare totală a vieţii. Alte vorbe, alte fapte, alte gânduri, alte planuri, alte dorinţe, alt fel de a vedea, alt fel de a judeca şi de a privi lucrurile ca înainte. Altădată judecai în felul lumii, vorbeai în felul ei, aveai şi tu “felul tău de a fi”… Acum, fiind „În Hristos”, eşti o făptură nouă. “Cele vechi s-au dus”. Fiind în Hristos te schimbi după cum este El; iei felul Lui de a fi. Ai gândul lui Hristos. Având viaţa Lui în tine, arăţi şi în afară viaţa aceasta. Cei născuţi din nou, fiind născuţi din Dumnezeu (Evrei 2:11), trăiesc o viaţă potrivită cu Acela din care s-au născut, potrivit Cuvântului: “Urmaţi dur pilda lui Dumnezeu ca nişte copii iubiţi” (Efeseni 5:1).

A vedea totul în Hristos

Apoi, ca făptură nouă, nu mai cunoşti pe nimeni în felul lumii. Ci vezi totul în Hristos şi prin Hristos. De pildă, când erai în lume, îi fericeai pe cei bogaţi, pe cei mari, pe cei sănătoşi, pe cei cărora totul le mergea din plin şi nu duceau lipsă de nimic. Acum nu fericeşti pe nimeni în felul acesta, ci mai degrabă le plângi de milă, când nu-L cunosc pe Domnul şi nu au mântuirea. Domnul Hristos a spus acestor oameni: “Vai vouă celor bogaţi… vai vouă celor sătui acum… vai de voi când toţi oamenii vă vor grăi de bine…” Altădată priveai pe aceşti oameni cu dispreţ, acum te bucuri de ei, ca de cei mai înţelepţi şi mai fericiţi oameni, spunând ca şi David: “Sfinţii, care sunt în (ară, oamenii evlavioşi, sunt toată plăcerea mea” (Psalmul 16:3). Nu mai este teamă

Mai înainte aveai groază de sărăcie, de lipsuri, de dureri, de prigoniri, de ocara lumii, de “ce va zice lumea”, aveai teamă că n-o să ai ce mânca şi îmbrăca, aveai frică de boală, de moarte, de judecată. Evanghelia, rugăciunea îţi erau tot atât de neplăcute ca şi o mâncare de post. Nu le puteai suferi. Acum totul s-a schimbat: în suferinţă nu mai vezi pe Diavolul negru, care vine să-ţi facă rău, ci un har pentru care te bucuri, fiindcă suferinţa are ca urmare roadă dătătoare de pace a neprihănirii (Evrei 12:11).

În sărăcie, prisos şi dărnicie

Sărăcia, lipsa de hrană şi îmbrăcăminte nu te mai îngrijorează. Avân-du-L ca Tată, pe Acela care Se îngrijeşte de păsările cerului şi îmbracă florile câmpului în podoabe, poţi fără teamă, fiindcă Tatăl ceresc va avea grijă de tine, cu atât mai mult cu câi eşti un copil al Său, răscumpărat prin sângele Domnului Isus Hristos, Preaiubitul Lui (Matei 6:25-33).

Mulţumindu-se cu puţin, credinciosul, copil al lui Dumnezeu, nu numai că nu duce lipsă de nimic, dar poate să ajute şi pe alţii, care sunt mai lipsiţi decât el. El nu poate uita ceea ce Dumnezeu îi spune, că: “Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns (1 Timotei 6:8). Aceia ale căror haine, strânse grămadă pe paturi, în lăzi şi în dulapuri, au slujit doar ca hrană moliilor, în timp ce săracii şi bolnavii au zăcut pe scândura goală, vor striga şi se vor lângui din pricina nenorocirilor care au să vină peste ei (Iacov 5:1-6; Matei 6:19-21).

Încrezător în Cel ce i-a spus: “Nu fiţi iubitori de bani, mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu fi neprihăni-rea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra»” (Matei 6:33). Cel credincios este milos, ajută cât mai mult lucrarea lui Dumnezeu şi răspân-direa Cuvântului Său şi merge liniştit spre cetatea vieţii, ştiind că nu va duce lipsă de nimic, în ziua necazului va fi ajutat de Domnul, potrivit făgăduinţelor Sale: “Ferice de cel ce îngrijeşte de sărac! Căci în ziua nenorocirii, Domnul îl izbăveşte; Domnul îl păzeşte şi-l (ine în viaţă. El este fericii pe pă-mânt, şi nu-l laşi la bunul plac al vrăjmaşilor lui. Domnul îl sprijineşte când este pe patul de suferinţă: îi uşurezi durerile în toate boalele lui” (Psalmul 41:1-3). Cel ce are milă, în veac nu se va clătina… El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul… capul i se înalţă cu slavă (Psalmul 112).

În boli şi încercări – răbdare

În boli, în încercări şi dureri, cel născut din nou, nu-L mai vede, ca mai înainte, pe Diavolul, ci voia Tatălui. El ştie că, pentru a intra în deplină bucurie în cer, trebuie să fie făcut desăvârsit, curăţat şi deplin sfinţit, iar această cu atare nu se poate face fără cuptorul suferinţei. Se ştie că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce biruinţa şi nădejdea care nu înşeală (Romani 5:3-5), şi dacă suferă împreună cu Hristos, va fi şi proslăvit împreună cu El (Romani 8:17).

Când suferinţa vine ca o pedeapsă, el şi atunci sărută nuiaua care a venit să-i aducă cea mai mare binecuvântare: să-l facă părtaş sfinţeniei Tatălui şi să-i aducă roadă dătătoare de pace a neprihănirii (Evrei 12:5-11).

Astfel, prin credinţă, se poate bucura mult, chiar dacă “acum” va trebui să fie întristat, pentru puţină vreme, prin felurite încercări… socotind că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi… Acceptarea încercării are ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos (1 Petru 1:5-7; Romani 8:18).

Deplină supunere

Iar când cea mai grea încercare ar sfărâma totul în viaţa sa, credinciosul poate totuşi spune cu o deplină şi liniştită nădejde şi încredere în Dumnezeul său: “Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şipepământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni, decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire (Psalmul 73:25-26).

În prigonire bucurie

Când copilul lui Dumnezeu trece prin prigoniri, ocări şi batjocuri pentru numele lui Hristos, nu-şi pierde cumpătul şi nu se necăjeşte. Privind la Stăpânul său, îl vede cum, aici pe pământ, a fost dispreţuit şi ocărât de oameni, batjocorit şi răstignit între tâlhari, fără să se împotrivească, fără să strige. El suferă, tace şi se roagă pentru vrăjmaşii Săi: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urit înaintea voastră (…) Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (…) Au să vă dea afară din sinagogi; ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine” (Ioan 15:18-21; 16:1-4).

Mântuitorul a spus alor Săi, care au de pătimit pentru El: “Ferice de voi! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri” (Matei 5:10-12). Bucuraţi-vă scrie apostolul Petru – întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi, pentru Numele lui Hristos, ferice de voi, fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu se odihneşte peste voi. Dacă cineva suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să-L proslăvească pe Dumnezeu, pentru numele acesta (1 Petru 4:12-16). Da! Căci “la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (1 Petru 2:21). “Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci şi să suferiţi pentru Er (Filipeni 1:29).

Credinciosul ştie că, prin multe necazuri, trebuie să intre în împărăţia lui Dumnezeu, de aceea, întărindu-se în Mântuitorul său, care i-a spus să îndrăznească (Ioan 16:33), îşi încredinţează sufletul ziditorului, făcând ceea ce este bine (1 Petru 4:19).

În moarte – nădejde

Dacă moartea îi stă în faţă, copilul lui Dumnezeu nu se înspăimântă de umbrele ei, fiindcă el a fost izbăvit de frica şi de robia morţii (Evrei 2:14-15), de către Mântuitorul său binecuvântat. El i-a spus încă de când a cre/ut: “Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6:47). Oile mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele mă cunosc pe Mine. Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea (Ioan 10:27-28).

Cât de dulce este siguranţa făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe, pe care Duhul Sfânt ni le-a lăsat în epistolele lui Ioan cu privire la cei ce avem un Mântuitor al nostru… “Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa (…) V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţă veşnică” (1 Ioan 5:11-13).

La judecată – îndrăzneală

Până n-a venit la credinţă, îl înfricoşa pe credincios grozava judecată a lui Dumnezeu şi focul Iadului, încât adesea tulburat, nu putea nici să doarmă. Şi este normal, fiindcă Cuvântul spune că toţi va trebui să stăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata, după binele sau răul pe care l-a făcut, când trăia în trup (2 Corinteni 5:10). Şi el care a făcut atâtea rele şi păcate, avea de ce să se teamă, căci e grozav lucru să cazi (nepocăit) în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei 10:31).

… Acum după ce credinciosul a primit în inimă dragostea adevărului, adică pe Domnul Isus, după ce, prin credinţa în sângele Lui, a fost socotit neprihănit de către Dumnezeu, fiind socotit copil al Lui (Ioan 1:12; Romani 3:21-25) ştie că Dumnezeu nu l-a rânduit la mânle, ci să capete mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi… (1 Tesaloniceni 5:9-10).

Aceasta a făcut-o dragostea lui Dumnezeu “care a dat pe Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). “Dumnezeu îşi arată dragostea f aţă de noi prin f aptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, când stntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci dacă atunci când eram vrăjmaşi, am f ost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când sânlem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi, prin viaţa Lui” (Romani 5:8-10).

Mântuitorul nostru iubit a întărit credinţa, nădejdea şi siguranţa credinciosului prin cuvintele Sale, în care nu este schimbare sau urmă de mutare: “Adevărat, adevărat vă spun că, cine asculta cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). “Oricine crede în El, nu este judecat” (Ioan 3:18).

În înviere – slavă

Pentru cel credincios, viitorul este lumină şi nu întuneric. Nădejdea şi credinţa puternică în Mântuitorul său îl face să se bucure nespus de mult: fiind copil al lui Dumnezeu este şi împreună moştenitor cu Hristos – dacă suferă împreună cu El (Romani 8:17).

O deosebită mângâiere are credinciosul la gânduî că Domnul Hristos se va întoarce din nou, să-i ia la Sine pe toţi copiii Săi. Cuvinte ca cele scrise la 1 Ioan 3:2-3 îl umplu de mângâiere şi pace. Ele spun tot ce doreşte inima sa: “Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (Ioan 3:2-3).

Înainte de a-L primi pe Mântuitor, nu ştia de ce trăieşte. Acum ştie că trăieşte pentru Domnul său (Romani 14:8). Şi fiindcă îl iubeşte, îl aşteaptă cu dor, pregătindu-se neîncetat să-I poată vedea faţa cu bucurie, atunci când va veni, când glasul trâmbiţei lui Dumnezeu îi va trezi pe fraţii adormiţi şi îi va schimba într-o clipă pe cei vii, răpindu-i în văzduh, să-L întâmpine pe Domnul, ca să fie întotdeauna cu El, în vecii vecilor (1 Tesaloniceni 4:15-18). În această nădejde, încă de pe acum, copilul lui Dumnezeu cântă cu dor: “Ce frumos va fi în clipa când, curăţiţi şi slobozi de păcat, vom fi în centri toţi cu Isus, în casa cea de susF Răscumpărarea

Chiar şi în privinţa trupului său, atât de neputincios şi plin de slăbiciuni, copilul lui Dumnezeu are o nădejde plină de mângâiere, ştiind că: “Trupul acesta supus putrezirii”, trebuie să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor trebuie să se îmbrace în nemurire… Atunci se va împlini cuvântul care este scris: “Moartea a fost înghiţită de biruinţă”. Astfel cel din urmă vrăjmaş – moartea – va fi nimicit (1 Corinteni 15:53-54,26).

Trupul, care a trecut prin umilinţa păcatului şi a morţii, va fi proslăvit şi izbăvit din robia stricăciunii pentru totdeauna.

Privind la toate acestea prin credinţă şi văzându-le împlinindu-se la vremea lor, credinciosul se bucură în nădejdea slavei lui Dumnezeu… “prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea” (Romani 5:11). “Şi dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Romani 8:11).

În viaţa de credinţă, călăuzit de Duhul Sfânt

Trebuind să meargă pe o cale dreaptă, în credincioşie şi adevăr, credinciosul va avea de întâmpinat adesea multe, felurite greutăţi. Pe această cale se vor ivi fel de fel de oameni cu fel de fel de învăţături şi cu fel de fel de crezuri. Cum va deosebi el adevărul de minciună şi pe cei ce vin în Numele Domnului de aceia care vin în numele lor?

Fără îndoială, este adeseori greu a face o deosebire sănătoasă între adevăratele învăţături şi cele false. Mulţi nu pot s-o facă şi înghit orice, luând de bun tot ce li se dă.

Dar cu credinciosul adevărat, care este o făptură nouă, este cu totul altceva. El are Duhul Sfânt şi pentru Duhul nimic nu este prea greu. El dă credinciosului înţelepciune şi-l conduce în tot adevărul (Ioan 16:13). Fiind o făptură nouă, credinciosul are “gânduî lui Hristos”, astfel el poate judeca totul, prin Hristos – “şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1 Corinteni 2:14-16).

A deosebi voia lui Dumnezeu

… Credinciosul învaţă apoi să descopere voia lui Dumnezeu (Romani 12:2), care este sfinţirea (1 Tesaloniceni 4:3). “Fiţi sfinţi, precum şi Eu sunt sfint” (1 Petru 1:16). De aceea caută ca, prin harul lui Dumnezeu, să trăiască în curăţenie şi în sfinţenie cu duhul, cu trupul, şi în purtare, deosebindu-se de tot ce este contrar sfiţeniei lui Dumnezeu (2 Corinteni 7:1; l Corinteni 3:16; 6:12-20; l Petru 1:14-17; 2 Corinteni 6:14-18).

A deosebi binele de rău

Credinciosul s-a deprins să deosebească binele de rău (Evrei 5:14); de aceea fuge chiar şi de umbra răului. “Feriţi-vă de orice vi se pare rău” (1 Tesaloniceni 5:22). Iar când răul dă năvală, îşi aduce aminte de ce i s-a spus prin Duhul: “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieste răul prin bine” (Romani 12:21). Şi, prin harul lui Dumnezeu, biruieste, fiindcă ostaşul lui Hristos este mai mult decât biruitor prin Acela care l-a iubit (Romani 8:37).

Sfatul dat de prezbiter către iubitul Gaiu îi este la fel de scump ca şi aceluia. De aceea nu-l uită: “Prea iubitule; nu urma răul, ci binele. Cine face binele este din Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu” (3 Ioan 11).

A deosebi duhurile

Cel născut din nou a învăţat apoi să deosebească duhurile (1 Ioan 4:1-7), pentru a şti care vin de la Dumnezeu şi care nu. Cine este mânat de duhul lui Hristos se cunoaşte după semnul: dragostea faţă de fraţi, faţă de copiii lui Dumnezeu (Ioan 13:34-35; l Petru 1:22), dragostea faţă de Hristos, care se arată prin păzirea poruncilor Lui (Ioan 14:15), adică printr-o viaţă sfântă (1 Ioan 3:7-10) şi prin marea dorinţă de a-L face cunoscut pe El, pentru ca şi alte suflete să fie mântuite.

În învăţătura pe care o dă, nu străluceşte decât Hristos. Nimic şi nimeni decât El. Duhul Sfint nu are de dat decât o învăţătură: despre Hristos (Evanghelia harului) – vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu (Ioan 14:26), nu are să ne vorbească şi nu va vesti şi descoperi decât o persoană: pe Hristos.

El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce a va fi auzit… El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ceea ce este al Meu şi vă va descoperi. Ceea ce ne învaţă Duhul Sfânt, este să rămânem în Isus (1 Ioan 2:27).

Cine este călăuzit de Duhul Sfânt are toate aceste lucruri în el. Cine nu este călăuzit de Duhul nu are aceste lucruri, în viaţa unui asemenea om, nu-i dragoste pentru Hristos, nici pentru ai Lui, nici pentru cei pierduţi, învăţătura care-i place este o “amestecătură”, iar cât despre îndrumarea Duhului Sfânt, habar n-are, fiindcă nici nu caută să ştie ce vrea Duhul Sfânt, pentru că un asemenea om îşi face voia lui însăşi, şi nu este al Lui… (Romani 8:9).

Fără îndoială, nu-i prea greu a vedea şi a face deosebirea între lumină şi întuneric, atunci când ai ochi să vezi, dar atâţia sărmani, ca ninivitenii, nu ştiu să deosebească stânga de dreapta (lona 4:11), dar să mai deosebească şi duhurile?

Dar oricine poate ajunge să vadă, dacă vine la Domnul Isus, Cel care deschide ochii orbilor. El singur dă vederea, de aceea, iubite cititor, vino la El şi roagă-L: “Doamne vreau să văd” şi El îţi va da vederea, te va vindeca de orice orbire şi nu vei mai umbla în noaptea neştiinţei şi a ne-cunostinţei.

A creste şi a se întări, pentru a fi statornic

Dar şi credinciosul, care nu creste spre desăvâşire, se află în primejdia de a cădea. De aceea, spunea apostolul Pavel că trebuie să ajungem, prin cunoaşterea lui Hristos – Taina lui Dumnezeu Tatăl (Coloseni 2:2), la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos: ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire: ci credincioşi adevărului în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos… (Efeseni 4:13-15).

Galatenii, fiindcă n-au fost destul de crescuţi şi întăriţi, deşi au văzut minunile credinţei în mijlocul lor şi s-au bucurat nespus că au fost aduşi la lumină, când au venit câţiva şireţi şi vicleni printre ei, au fost doborâţi de vânt… Ei au crezut, dar nu erau întăriţi pe stâncă, de aceea, când a venit încercarea, au fost clătinaţi, învăţătura omenească, acea “altă evanghelie”, care vestea mântuirea prin “faptele legii”, sau prin “faptele legii şi Hristos”, dobora Evanghelia lui Pavel, care spunea că mântuirea se capătă numai prin credinţa în Hristos, fără faptele legii; căci toţi cei ce biruiesc prin credinţă sunt binecuvântaţi. (Galateni 1:6-10; 3).

Căderea galatenilor era aici: “Voi care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har (Galateni 5:4)… O, galateni nechibzuiţi! Ce aţi făcut? Nu v-a fost de ajuns Hristos? V-aţi alipit de oameni, ca să vă pierdeţi cu ei. Nu va fost de-ajuns Evanghelia harului, v-a mai trebuit şi ceapa învăţăturilor omeneşti? Nu v-a fost de-ajuns uşa, aţi vrut să faceţi găuri în zid, ori să săriţi peste zid ca să intraţi în cer?… Ce rău aţi făcut că i-aţi primit pe tulburătorii aceia vicleni şi l-aţi uitat pe Pavel, părintele care v-a născut în Hristos Isus, prin Evanghelie – şi pe voi ca şi pe alţii? (1 Corinteni 4:15). Cum aţi putut să-l uitaţi şi să uitaţi iubirea cu care l-aţi iubit, ca pe însuşi Hristos? (Galateni 4:14-15).

Cum aţi fost în stare să-l uitaţi pe acela care şi-a pus viaţa în joc, pentru a vă vesti Evanghelia şi a vă aduce la Hristos şi să vă alipiţi de aceia, care nici nu s-au îngrijorat când eraţi pierduţi… şi care n-au grijă că sunteţi mântuiţi ori pierduţi, căci nu cu gând bun sunt ei plini de râvnă pentru voi, ci vor doar să vă deslipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă faţă de ei (Galateni 4:17).

… Dar ferice de voi “Galateni nechibzuiţi”, căci acela care a suferit prima oară durerile naşterii pentru voi, este din nou gata, ca, plin de iubire, să sufere din nou aceste dureri ale naşterii, până va lua chip în voi Hristos (Galateni 4:19). Însă atâţia, ca şi voi, n-au mai avut această fericire. Şi voi băgaţi de seamă, de acum, să nu mai cădeţi… Şi celor ce nu vă aduc învăţătura aceasta (pe care a propovăduit-o Pavel), să nu le mai ziceţi “bun venit!”, “Ca să nu vă faceţi părtaşi faptelor lor rele”, şi să nu vă pierdeţi sufletul şi mântuirea.

Păziţi în Hristos

Credinciosul nu poate uita ce li s-a întâmplat celor care n-au fost întăriţi în Hristos, de aceea face totul şi dă totul, pentru a-L cunoaşte şi a fi găsit în El, nu având o neprihănire a sa, pe aceea pe care i-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credinţă în Hristos; neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă, adăpostit şi păzit de orice rău. În El eşti păzit şi de păcat şi de cel rău şi de rătăcire.

Faţă de amăgirile şi atacurile ce vin şi se dau împotriva sa, credinciosul, adăpostit în Hristos, se apără cu rugăciunea stăruitoare, cu citirea şi cercetarea Cuvântului, prin Duhul Sfint. Astfel, el capătă lumină, puterea de a cunoaşte şi un duh de descoperire în cunoaşterea oamenilor şi a lucrurilor, aşa că viclenia, prefăcătoria, învăţătura greşită, nu-l mai pot amăgi, chiar atunci când se ascunde sub haina celei mai frumoase cucernicii şi smerenii omeneşti. Fariseismul, rătăcirea, minciuna, interesul, oricât de bine ar fi cusute cu aţa albă a adevărului şi a neprihănirii, nu-l mai poate înşela pe cel ce este în Hristos. Vină cine ar veni, spună ce i-ar spune, de el nu se prinde apa învăţăturilor omeneşti, oricât de bine ar fi ticluite.

Domnul a spus: “Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori, îi veţi cunoaşte după roadele lor (…) Pomul bun nu face roade rele, nici pomul rău nu face roade bune” (Matei 7:15-20)… Roadă, faptele, viaţa, “prin acestea se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu-l iubeşte pe fratele său” (1 Ioan 3:10).

“Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, după cum El însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3:7).

Urmându-lpe El.

Singura grijă a celui născut din nou este, ca în viaţă să-L urmeze pe Hristos; oaia să-l urmeze pe păstor, însuşi Domnul a spus: “Oile Mele ascultă glasul Meu şi Eu le cunosc şi ele vin după Mine… Nu merg deloc după un străin; ci fug de el; pentru că nu cunosc glasul străinilor (Ioan 10:27). Oile Domnului cunosc glasul Păstorului şi ştiu să-l deosebească de al străinului… Se spune că oile sunt proaste. Aşa poate fi; au însă şi ele ceva bun; cunosc glasul păstorului şi-l urmează… Credinciosul a auzit de multe ori în inima sa, ca un susur, glasul dulce al Păstorului… „Înnebuneam când îmi vorbea”, spune mireasa din Cmtarea Cântărilor 5:6-7. Însă glasul străinului, oricât de prefăcut ar fi, nu se lipeşte. N-are har. Nu este de sus. Nu este din adevăr. Nu este din dragoste şi din inimă curată, de aceea nici nu prinde. Deviza credinciosului este, să-L cunosc, să-L iubesc şi să-L urmez pe Mântuitorul meu. RămânândânEl

Apostolul Ioan spune: “Cât despre voi, ungerea pe care a(i primit-o de la El rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este minciună, rămânefi în El după cum v-a învăţat ea (1 Ioan 2:27).

“Ungerea” aceasta este Duhul Sfânt, pe care credinciosul l-a primit de la Dumnezeu. “Voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfint şi ştiţi orice lucru” (1 Ioan 2:20).

Această ungere este cel mai însemnat lucru din viaţa credinciosului. Ea este “pecetea moştenirii”, pe care credinciosul o primeşte la naşterea din nou. “Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este arvuna moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui” (Efeseni 1:13-14).

Apoi, după cum ne arată apostoul Ioan: “ea ne învaţă toate lucrurile”. E tocmai ceea ce a spus Domnul Isus, despre Duhul Sfint, care este învăţătorul celui credincios (Ioan 14:26). Cine are pe Duhul Sfânt, nu duce lipsă de alt sfătuitor… şi călăuzitor, fiindcă Duhul Sfint îl învaţă şi-l călăuzeşte… “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, care să vă călăuzească în tot adevărul (…) şi vă va descoperi toate lucrurile viitoare” (Ioan 16:13).

Duhul Sfânt îi aduce aminte credinciosului de tot ce a spus Domnul Isus. El îi îndreaptă ochii neîncetat spre Evanghelie, îndemnându-l stăruitor, să nu treacă peste ce este scris şi să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, la altă Evanghelie, ori să primească un alt Duh (Galateni 1:6), ori să se lase furat de filozofie şi de o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos. Căci “voi aveţi totul deplin în El (în Hristos), care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri (Coloseni 2:10).

Duhul Sfânt este apoi Mângâietorul celui credincios (Ioan 14:26; 16:7-13). În necazuri, în suferinţe, în dureri, Duhul mângâie şi umple de bucurie inima celui răscumpărat. Fiind acela prin care am fost înfiaţi, Duhul ne dă îndrăzneală la Dumnezeu şi aducându-ne înaintea scaunului de har, ne face să strigăm: “Ava” adică “Tată”! Apoi El ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului: pentru că El mijloceşte pentru sfinţi, după voia lui Dumnezeu (Romani 8:15,26-27).

Fiind Duhul de înfiere, Duhul Sfânt este acela care vorbeşte plin de dragoste şi duioşie în inima celui născut din nou, spunându-i că este un copil al lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus (Galateni 3:26). “Căci tuturor celor ce L-au primit (pe Domnul Isus), adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). „Însuşi Duhul adevereşte, împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:16).

În sfârşit, Duhul Sfânt îl învaţă şi îl ajută pe credincios în lucrul cel mai de seamă, pentru a se putea bucura de roadă deplină a credinţei şi a ostenelilor sale: rămânerea în Hristos… “Ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămânefi în El, după cum v-a învăfat ea. Şi acum, copilaşilor rămâneţi în El, pentru ca atunci când se va arăta El, să aveţi îndrăzneală, fi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de Er (1 Ioan 2:27-28).

Roadă credinciosului atârnă de rămânerea lui în Hristos, ca şi mlădiţa în viţă… “Cine rămâne în Mine aduce multă roadă (…) Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va Ji proslăvit, şi veţi fi astfel ucenicii Mei…

Rămânerea în Hristos (prin credinţă), are ca urmare roadă, care este spre slava Tatălui, iar la arătarea Lui, îndrăzneala plină de bucurie a celui care a fost credincios, până la sfârşit…

Domnul Isus a spus; “Dacă păziţi poruncile Mele, vefirămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină (Ioan 15:10-11)… Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început… “Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta îl are pe Tatăl şi pe Fiul” (2 Ioan 8, 9). Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl. Şi făgăduinţa pe care ne-a făcut-o El este aceasta: viaţa veşnică (1 Ioan 2:25-26).

Un cuvântpentru cititorul neîntors la Dumnezeu

Iubite cititor, ca să poţi intra în cer, trebuie să te naşti din nou. Acolo nu pot intra decât cei spălaţi şi înnoiţi prin sângele Domnului Isus şi prin Duhul Sfânt (Apocalipsa 22:14). Domnul Isus a spus: “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3:7). Adevărata pace, siguranţă şi nădejde se întemeiază pe sângele Domnului Isus şi pe încrederea pe care ne-o dă Duhul Sfânt şi nu pe altceva.

Mulţi oameni, care trăiesc o viaţă liniştită, n-au în inimile lor decât o pace înşelătoare. Această pace se datoreste uneori orbirii şi nepăsării. În această stare omul nu vede, sau nu vrea să vadă primejdia care ameninţă din pricina păcatului. Alteori această pace înşelătoare se întemeiază pe o părere greşită foarte răspândită. În această stare omul nu-L tăgăduieşte pe Dumnezeu, dar, necunoscându-L cum se cuvine,, gândeste despre El într-un fel care-i dă o linişte înşelătoare, într-adevăr, după părerea lui, bunul Dumnezeu este mulţumit de oameni, aşa cum sunt ei: toţi aceia care n-au vreo crimă pe cugetul lor pot să fie liniştiţi. Ce pace înşelătoare! Pacea unor astfel de oameni se întemeiază pe neprihănirea pe care şi-o dau ei înşişi. Judecata lor este foarte simplă: Dacă ei sunt mulţumiţi, de ce n-ar fi şi Dumnezeu?

O astfel de pace este o pace înşelătoare. De aceea, cititorule, dacă ai o astfel de pace, e vremea să te trezeşti. Scutură uşurătatea şi schimbă-ţi gân-durile copilăreşti despre Dumnezeu: nu te mai înşela cu mulţumirea de tine însuţi, datorită orbirii în care te afli!

Crede şi te încrede în El, primeste-L ca Mântuitor al tău şi vei avea adevărata pace. Astfel, prin harul Său, vei putea fi schimbat într-o făptură nouă şi te vei bucura de ceea ce ai în Hristos: iertarea, pacea şi moştenirea vieţii veşnice.

“Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că prin credinţă am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei aţi Dumnezeu”.

(Revista “Familia Creştină” nr. 4/1941, pag. 2 şi nr5-6/1941, pag. 9-10)

UNIŢI-VĂ CREŞTINI

Ajungă veacurile multe

În care fost-am despărţiţi!

Azi glasul lui Isus ne cheamă

Creştini, de ce nu vă uniţi?

Prea mult în uri şi vrăjmăşie

În cete fost-am despărţiţi.

Să ne trezim, e ceasul ultim,

Să ne iubim, să fim uniţi!

Lăsaţi de-acuma vrăjmăşia,

Mândria, ura lepădaţi;

Urmaţi de-acum porunca sfintă:

Iubiţi-vă, căci suntem fraţi!

Căci Adevărul este Unul

Şi Unul este şi Hristos. D

e ce noi, despărţiţi în cete

Să ne luptăm fără folos?

Veniţi creştini de pretutindeni

Să ne unim întru Hristos!

În jurul crucii Sale sfinte,

Ne cheamă glasul Lui, duios.

Veniţi copiii Mei la Mine

Să vă-nfrăţiţi în Jertfa Mea!

Eu pentru voi Mi-am dat viaţa

Şi M-am jertfit pe Golgota.

Veniţi să împlinim dorinţa

Ce-a arătat-o Domnul Sfânt,

În rugăciunea către Tatăl

Ce ne-a lăsat-o legământ!

Veniţi creştini din lumea largă,

Din răsărit şi din apus!

Iubirea Golgotei ne cheamă

Să ne unim întru Isus.

Căci vine în curând Stăpânul

Să-şi cerceteze-al Său popor.

Fiţi gata să-I ieşiţi nainte

Cântându-I slavă, toţi în cor!

Lăsaţi în lături tot ce poate

Să vă mai ţină despărţiţi

Şi să rămână doar iubirea,

În care toţi să vă uniţi!

Veniţi, creştini, de pretutindeni

Din orice neam şi-orice popor,

Să fim pe veci uniţi în Domnul,

Să fim o turmă şi-un Păstor!

Ioan Marini, învăţător ostaş – Sibiu (Poezie publicată în calendarul “Cartea de Aur” anul 1945, pag 93)

TRAIAN DORZ

Traian Dorz a fost un colaborator apropiat al lui Iosif Trifa, şi credem că este important să vedem, ce spune el despre Oastea Domnului şi lucrarea ei.

Am extras fragmente mai importante din scrierile lui, pe care le prezentăm în continuare:

Noi îl predicăm pe Isus Hristos

Acesta este programul nostru, aceasta este Ţinta noastră! Nu un sistem, nu o formă, nu o organizaţie: pe Hristos. Acesta a fost şi programul apostolului Pavel: “N-atn avut de gfnd să ştiu între voi altceva decâtpe Isus Hristos cel răstignit… (1 Corinteni 2:2).

Nu un sistem, ci o putere. Nu o organizaţie, ci un Nume: Isus, un Mântuitor viu!

Un Mântuitor viu: Dumnezeirea Lui.

Un Mântuitor viu: ispăşirea care este din belşug în răscumpărarea făcută de jertfa şi sângele Lui.

Un Mântuitor viu: Iubirea Lui, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a aşezat definitiv, pe veşnicie în strălucirea lucrurilor cereşti, din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi (Romani 5:1).

Un Mântuitor viu: Plin de putere, de dragoste, de har. Un Mântuitor de care nu ne ruşinăm, chiar dacă acum trebuie să purtăm ocara pe care El însuşi o poartă încă. Un Mântuitor viu, pe care nu ne sfiim să-L vestim oricui, adânc încredinţaţi că orice suflet şi chiar toată omenirea nu poate afla pacea şi fericirea decât la El şi prin El.

Din dragoste pentru lumea pierdută, îl vestim celor pierduţi, pentru scăparea lor.

Din dragoste pentru El, căutăm să-L îndreptăm spre privirile celor pe care El îi aşteaptă şi îi iubeşte.

Din dragoste pentru sufletele voastre – o oameni pierduţi, lăsaţi-ne să vi-L vestim şi nu ne opriţi. Până când voi ne veţi vedea umblând pe drumuri şi vorbindu-vă despre El – nădejdea mântuirii voastre încă nu este pierdută, înseamnă că uşa mântuirii voastre nu este încă închisă, nu sunteţi încă pierduţi.

Bucuraţi-vă până când ne mai vedeţi că vă vorbim, despre El. Pentru că veţi avea o veşnicie să plângeţi şi să vă blestemaţi, după ce ne vom fi despărţit – şi voi veţi fi rămas împietriţi şi pierduţi pentru totdeauna.

(Calendarul “Familia Creştină” 1946, pag 93-95).

Numele lui scump… Isus

Isus! Ce cuvânt! În limba omenească niciodată nu se va putea rosti un alt cuvânt de atâta preţ şi aşa de adânc! El, care străluceşte pe mii de feţe, este întruchiparea, Izvorul şi Oceanul frumuseţii şi dragostei lui Dumnezeu… Toată Fiinţa Lui este Dragoste şi Frumuseţe… Toate lucrurile Lui sunt îmbrăcate în aceste două însuşiri…

Doamne, dacă s-ar găsi în lumea aceasta un compozitor, cum să nu mai fi fost altul, asemenea lui! Iar acest fermecat născocitor de melodii, să sufere şi să iubească atât de mult, cum nu a suferit şi nu a mai iubit nici un alt om, de pe pământul acesta, el, din adâncul durerii şi dragostei lui, să scoată o melodie cum nu s-a mai cântat niciodată pe pământ, iar pe această melodie, singurul viers care să se cânte să fie un nume. Numele cel mai iubit, cel mai frumos şi scump care a răsunat vreodată în lumea aceasta: Isus, Isus, Isus, Isus…

Ah, dacă acest lucru ar fi cu putinţă, cred că în clipa în care ar răsuna în lume acestea cele dintâi acorduri, cerurile s-ar deschide din nou şi oamenii ar vedea iarăşi, cum din înălţime se coboară a doua oară îngerii, să cânte în acelas glas, Numele acesta… Numele acesta… pentru care ei s-au mai coborât încă odată…

Dar aşa ceva nu se va mai auzi decât acolo, în patria fericită pregătită de El însuşi, celor care-L iubesc şi-L poartă în inimile lor.

Pe pământul acesta, aşa ceva nu mai poate fi auzit de două ori. Oamenii lumii acesteia, atât de preocupaţi de scârboasele lor patimi şi plăceri mârşave, nu L-ar preţui nici a doua oară, după cum nevrednici s-au arătat faţă de El şi întâia dată…

Dar ferice… de o mie de ori ferice de inima care L-a primit şi-L cunoaşte pe Domnul Isus. Şi îl are pe El… Acest suflet va avea fericirea de a auzi această slăvită cântare în ceruri…

Ah, sunt suflete care înţeleg ce vreau să spun acum şi înţeleg şi ceea ce nu pot spune…

Ferice de inima care-L cunoaşte pe Isus. Nu Biblia! Nu o religie oarecare, care-I poartă Numele, nu un sistem, nu o formă, nu o teorie religioasă, nu dogme şi teologie, nu fastul şi ceremonialul unei confesiuni, nu “descoperiri” şi „înţelepciune” – ci pe El; pe Isus; puterea Lui, dragostea Lui, harul şi prezenţa plinătăţii Lui.

Aceasta este Taina lui Dumnezeu. El este plinătatea Celui ce împlineşte totul, în toţi. E, este Putere, este Lumină, este Viaţă. El este totul. Cel care îl are pe El, are totul: nu-i mai lipseşte nimic.

El umple orice gol. El face fericit orice suflet. Isus este tot ce trebuie sufletelor şi omenirii. Nimic altceva, decât El. Pentru că toate sufletele, din toate stările şi din toate vremurile, au în El toate izvoarele bogăţiilor şi îndestulărilor pentru toate trebuinţele… El este totul…

Ah, ce neputincioase sunt cuvintele noastre, când vrem să vorbim despre El. Am ajuns să nu mai putem spune nimic. Şi ceea ce nu mai putem spune -este ceea ce am vrut şi vrem să spunem acum…

Pe El îl avem ca Steag şi pe El îl vestim. Este convingerea adâncă a sufletelor noastre că numai El este singurul leac pentru neputinţa în care se zbate azi omenirea şi chiar Biserica Lui.

Şi, ridicând cât mai sus acest semn, ca altădată Moise în pustie, cu mâi-nile amândouă spre El, îi chemăm pe toţi desnădăjduiţii sorţii, pe toţi osteniţii, copleşiţii şi bolnavii cu sufletul, la El. Veniţi!.!

Şi veţi găsi odihna sufletelor voastre. E singurul lucru bun pe care-l mai putem face pentru voi, iar voi, singurul lucru bun pe care ni-l puteţi face, este să veniţi la El. Şi veţi vedea! (Revista “Familia Creştină” nr. 3/1946, pag 3-5).

În Numele Lui

Nu scoatem o carte, înălţăm un Steag: pe Isus!

Nu propovăduim un sistem, o confesiune sau o sectă: vestim un Nume, o Putere: pe Isus!

Singurul Nume, pe care-L înălţăm, pe care îl strigăm cu toată puterea sufletului nostru, este acesta: Isus. Toate cântările noastre, toate lacrimile noastre, toate chemările noastre vă vor îndrepta din noaptea păcatelor numai spre El. El va fi ţinta tuturor cuvintelor şi tuturor slovelor noastre. Şi atâta vreme, cât harul lui Dumnezeu va ţine Steagul acesta în mâinile noastre, vom căuta din toate puterile noastre, să-L înălţăm cât mai sus, până la cele mai înalte culmi, pentru ca toate privirile să-L vadă şi toate inimile să se deschidă pentru El…

Făcliile lui Dumnezeu nu se sting: El le trece numai în alte mâini. Steagul Lui nu se înclină niciodată. El va trece numai la alţi viteji. De mii de ani Numele şi Puterea Domnului Isus, Steagul lui Dumnezeu este purtat mereu cu noi şi noi biruinţi, spre slava Lui. E adevărat cu alte mâini, dar veşnic în acelas fel, cu aceeaşi biruinţă.

Din clipa când Moise striga: “Domnul este Steagul nostru!”, Steagul acesta flutură mereu biruitor, în toate vremurile şi în toate locurile, biruitor. Ce are a face că Moise rămânea undeva pe un munte? Trecând în mâinile lui losua, el avea aceeaşi putere şi biruinţă, conducând poporul spre Canaan, prin pustie. Pentru că biruinţa nu atârnă de conducătorul şi de purtătorul lui, ci de El însuşi.

Câte mâini nu L-au purtat de la Moise la David, pâhă la Pavel, până azi? Dar puterea lui a rămas aceeaşi! Dacă nu rămânea Moise, se ridica losua. Dacă se lepăda Saul, se ridica David. Dacă Ştefan era omorât – se înălţa Pavel. Alte mâini, dar acelaşi Steag, alte glasuri, dar aceeaşi chemare, alţi slujitori, dar aceeaşi slujbă.

Noi suntem în vâltoarea luptei celei mari. Mulţi duşmani şi-au adunat toate puterile pentru atacul cel mai mare şi poate cel din urmă. Lupta durează de mult şi devine din ce în ce mai înverşunată. Dar în fruntea oştirii lui Dumnezeu flutură, biruitor, Steagul Lui – jertfa şi Numele Fiului Său, Marele nostru Mântuitor, Isus Hristos; şi El va birui. Pentru că El, veşnic a fost şi este biruitor. Chiar dacă noi, ca şi David, ca şi Pavel, ca şi părintele Iosif Trifa – nu vom vedea cu ochii noştri şi în zilele noastre, marea Lui biruinţă, avem ca şi marii noştri înaintaşi, o neclintită credinţă, în biruinţa aceasta.

Noi suntem trecători – numai El e veşnic. Noi toţi suntem uneltele – El este Maistrul. Noi toţi suntem ostaşii, El este Comandantul. Noi luptăm într-un timp şi intr-un loc, dar nu lupta noastră, nu jertfele noastre, nu frămân-tarea noastră, ci Numele Lui, biruitor, aduce biruinţa.

Oricum am fi priviţi: bine sau rău, noi nu suntem aici decât nişte mâini slabe, de care Dumnezeul nostru puternic vrea să se folosească la purtarea Steagului Său. Nu cerem şi nu dorim altceva de la El, decât să ne dea puterea de a-L înălţa cât mai sus, pentru ca să poată fi văzut de cât mai mulţi.

Ştim că vom întâmpina şi de aici încolo, ca şi până acum, multe furtuni vrăjmaşe şi multe săgeţi otrăvitoare… Dar Dumnezeule veşnic şi slăvit, în clipele când vom fi rămas şi noi undeva pe un Nebo, ca şi Moise… sau vom cădea sub ploaia loviturilor pietrelor urii, ca Ştefan, dă-ne şi nouă măcar bucuria viziunii lor. Fă să vedem şi noi Steagul Tău fluturând tot mai sus, în alte mâini mai puternice, în fruntea Oastei Tale învingătoare, purtând-o înainte, în cântări de biruinţă spre porţile de slavă ale veşnicului Tău Ierusalim.

Şi atunci, vom putea muri fericiţi: Ţelul nostru a fost atins. Niciodată nu vom dori mai mult. Pentru aceasta luptăm. Toţi cei care-L iubesc pe Domnul Isus, din adâncul inimii lor curate, sunt fraţii noştri. Toţi cei care caută, cu toată puterea sufletului lor curat, o slavă cât mai mare pentru Numele Lui, atât de scump nouă, ne vor fi mai mult decât fraţi…

Isuse, slăvitul nostru Steag, fă-ne să vedem cât mai curând, cu ochii noştri, marea Ta biruinţă! În Numele Tău, prin Numele Tău şi pentru Numele Tău am pornit. Şi ce altceva am putea cere mai mult, în slujba aceasta pentru Tine, decât viaţa noastră?

(“Hrană sufletească pentru Familia Creştină” nr. l, pag. 5-6)

Noi ne bizuim pe Numele Lui

Scrie psalmistul: “Unii se bizuiesc pe corale lor, alţii pe caii lor, dar noi ne bizuim pe Numele Dumnezeului nostru. Ei se îndoaie şi cad, dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare” (Psalmul 20:7-8).

Sunteţi martori şi voi şi istoria!

Am văzut mii şi mii de oameni, care s-au încrezut în caii lor iuţi şi s-au bizuit pe puternicele lor care de luptă. Dar cât de repede s-au îndoit şi ce adânc au ajuns să cadă!

Sub ochii îngroziţi ai omenirii, au răsărit ca din pământ nume mari, care au înspăimântat cu tropotul lor istoria. Ce iuţi au fost în alergare şi ce falnici în înfăţişarea lor trufaşe!… Ca nişte uriaşe care de luptă a fost trecerea peste faţa pământului, dar unde sunt astăzi Cezar, Napoleon şi Hitler? Şi care a fost soarta miilor de nenorociţi care s-au bizuit pe ei?

Ce putere uriaşă a fost aurul, banii, capitalul! Câţi nu s-au bizuit altădată pe acest idol şi câţi nu şi-au vândut pentru el patria, sufletul şi pe Dumnezeu! Iar azi? Unde este puterea lui de altădată, unde este statornicia lui şi unde este nădejdea celor care s-au încrezut în el?

Frumuseţea, tinereţea şi sănătatea! Câţi s-au bizuit odată pe ele? Iar azi sunt ca nişte vase sfărâmate pe marginea mormântului trist.

Sisteme mari şi organizaţii puternice au fost carele şi caii pe care s-au bizuit atât de mult oamenii… Ce zguduiri au produs la vremea lor, dar cât de repede a venit pieirea peste ele şi peste cei care şi-au pus nădejdea în ele!

Dar din câţi s-au încrezut în Dumnezeu, din câţi s-au bizuit pe Numele Domnului Isus Hristos, arătaţi măcar pe unul care să fi fost dat de ruşine! După 2.000 de ani, arătaţi măcar pe unul, care după ce şi-a pus nădejdea în El, să fi spus că s-a înşelat! N-a fost nici unul. Sunteţi martori vii ai istoriei, sunteţi martori ai Evangheliei lui Dumnezeu, că, din câţi au nădăjduit în El, nici unul n-a fost dat de ruşine. Nici unul n-a fost osândit.

O, slavă, slavă, Puternicului Său Nume, care este statornic şi un veşnic razim pentru toţi ce îşi pun încrederea în El (Psalmul 91).

Isuse, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, noi pe Tine singur ne bizuim. Nu avem nici cai iuţi, nici care puternice în care să ne încredem! Nu avem nici oameni mari cu nume răsunătoare ca alţii, dar Te avem pe Tine şi Numele Tău singur. Pe Tine şi pe Numele Tău ne bizuim. Nu avem nici avuţii, nici argint sau aur… Jertfa Ta este singurul nostru capital şi lacrimile noastre singura noastră avuţie. Iertarea Ta este singura noastră moştenire şi dragostea fierbinte din inimile noastre pentru Tine – singura comoară pe care o avem în lumea aceasta. Urâţi de prieteni, alungaţi de duşmani şi lepădaţi de lume, puterea Ta este singura noastră ocrotire şi harul Tău singurul nostru ajutor.

Dar noi ne bizuim pe Tine… ori ce ar fi să ni se întâmple.

O, Domnul nostru şi Dumnezeul nostru, în lumea aceasta, unii mai au altceva pe care să se bizuiască. Au oameni mari, au organizaţii mari, au fonduri mari şi putere mare. Noi însă nu avem nimic altceva decât pe Tine, Isuse, singur. Toată averea, tot sprijinul, toată nădejdea ne eşti Tu, Isuse, singur.

De Tine ne alipim cu tot sufletul nostru şi cu toată dragostea fierbinte din inimic noastre. Pe Tine ne bizuim în lupta uriaşă în care sângerăm în lumea aceasta şi toată biruinţa pe care ne-o vei aduce se sprijină pe Tine. Tu eşti Steagul nostru şi Numele Tău este fluturat peste noi, de la înfrângerea de-o clipă, până la biruinţa de-o veşnicie.

O, Numele Tău scump… De dragul Lui plângem noi aici, de dragul Lui vom cânta acolo… Despre El vrem noi să vorbim, pe El îl cântăm, de El vrem să scriem de la rândul cel dintâi, până la rândul cel din urmă.

Pe ultima pagină a vieţii noastre, o Isuse, noi dorim să fie scris cu litere mari şi roşii: mari cât veşnicia şi roşii ca sângele cu care ne-ai spălat pe veci, un singur Nume: Numele Tău, Isuse, Numele Tău singur, Isus.

Pentru că toată credinţa noastră, toată nădejdea noastră, toată dragostea noastră, toată puterea şi biruinţa noastră stă, Isuse, numai în Numele Tău Sfânt.

Şi pentru acest Nume vrem să ne dăm viaţa noastră întreagă. (Foaia “Isus Biruitorul” nr. 29-30/1947, pag. 1)

Isus singur

Pe culmea cea mai înaltă a Taborului s-a petrecut, în viaţa Domnului Isus, procesul cel mare, schimbarea cea mare care a transformat, din adto-cimi, felul de a privi şi felul de a-L cunosate pe Fiul lui Dumnezeu.

În clipa când ei s-au deşteptat din spaima lor,”… n-au mai văzut decât pe Isus singur” (Matei 17:8). Şi atunci, ca un fulger, Duhul lui Dumnezeu le-a strămutat inima, să înţeleagă taina aceasta, Taina cea mare a lui Dumnezeu Tatăl (Coloseni 2:2) – Isus singur.

Ei au înţeles. Şi din clipa aceea până la moarte “ei n-au mai vrut să ştie nimic altceva decât acest Nume şi mare adevăr: Isus singur”.

Au înţeles că El este începutul şi Sfârşitul, că El este cel dintâi şi ce! de pe urmă. Că El este sfârşitul legii (Romani 10:4) şi împlinirea proorociilor (Luca 18:31). Că în clipa aceea Moise şi Ilie, legea şi proorocii au dispărut, covârşiti de lumina Lui orbitoare şi în ochii lor, n-a mai rămas decât El… Luminos, Slăvit, Transfigurat pe veşnicie, singur Isus.

Ei s-au coborât de pe munte, dar n-au mai rămas aceiaşi; au fost schimbaţi şi ei. După aceea, Petru nu mai vorbea, decât despre El singur, zicâad: “Nu mal este nici un alt Nume dat oamenilor în care să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12). “Noi am văzul şi mărturisit – spunea după aceea Ioan – că El este Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14-15). Nu mai vorbeau… Nu mai putcaxi vorbi despre nimic altceva, decât despre El. Despre El singur. Fără nici un adaos, fără nici un alt Nume, decât Isus singur.

Pavel, marele lor frate, după ce a văzut şi el ca şi ei faţa Domnului Hristos, a urmat acelas drum. Fiecare cuvânt al lui nu voia să mai spună şi să mai ştie nimic altceva, decât Isus singur (1 Corinteni 2:2). Când s-a ridicat de la picioarele lui Isus, mintea lui slobozită de sub măhrama întunericului (2 Corinteni 3:16-18) era luminată de cunoaşterea Tainei Aceluia, care îndumnezeieste pe oricine o înţelege.

Ce privelişte cutremurătoare şi dumnezeiască: Isus singur. Pe vârful cel mai înalt al Taborului, în culmea istoriei omenirii, în mijlocul Scripturii dumnezeieşti şi în mijlocul veşniciilor – strălucitor, desăvârşit şi veşnic biruitor: Isus, Isus singur…

În faţa Lui pălesc toate şi toate se pierd, Lumina Lui copleşeşte şi întunecă totul, înjghebările omeneşti se prăbuşesc în faţa Lui… Valurile şi furtunile răscolitoare şi zbuciumate, la picioarele Lui, se potolesc neputincioase şi El rămâne singur coloana neclintită printre fărâmiţările ruinelor noastre pământeşti.

Ce taină şi ce har! O, Dumnezeule! Tu ne-ai dat în El totul, căci toată plinătatea dumnezeirii lecuieşte în El (Coloseni 2:9-13). Aducându-ne la viaţă şi făcându-ne, prin El, fericiţi, moştenitori ai unor aşa făgăduinţe, după ce he-a iertat toate păcatele – Cuvântul Tău cel sfânt şi veşnic ne-a grăit odată pentru totdeauna: “Voi aveţi totul deplin înET (Coloseni 2:10).

Slavă, slavă veşnică Numelui Tău veşnic, Tatăl şi Dumnezeul nostru, că ne-ai făcut să vedem strălucirea plină de slavă a împărăţiei Tale, prin Isus Domnul nostru! Fericiţi, fericiţi pe veşnicie toţi acei care au fost învredniciţi de Tine, să afle, să cunoască şi să-L aibă deplin pe Isus, pe El singur. Oricui i se va descoperi, el va cădea în faţa Lui şi se va coborî de pe muntele acesta transfigurat şi cu faţa strălucitoare şi cu inima luminată de taina întâlnită acolo. Şi nu va mai şti de nimic altceva tot restul vieţii lui, decât de Isus, numai de El singur.

Isus, Marele nostru Domn şi Mântuitor, cât de mulţi din cei care vorbesc despre Tine azi, n-au fost niciodată singuri cu Tine pe munte… Şi de aceea, pe lângă Tine, ei mai vestesc oamenilor şi altceva. O, fă-i pe toţi să înţeleagă, că în faţa lui Dumnezeu, că în faţa Iadului, că în faţa veşniciilor, nu eşti decât Tu singur. Toate privirile noastre să se îndrepte numai spre Tine, inimile tuturor să privească numai faţa Ta şi să fii mărturisit numai Tu singur, Tu Isuse singur.

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 23-24/1947, pag. 1) Biserica cea una singură

Cât de departe sunt gândurile oamenilor de gândurile lui Dumnezeu şi cât de deosebite sunt lucrările Lui, de lucrările lor!

Gândurile Lui sunt luminoase, curate şi vii, rodind lucrări frumoase, curate şi vii. Pe aceste lucrări Dumnezeu pune pecetea Duhului Său cel Sfânt şi ei sunt Lumină, Curăţie, Viaţă, astfel că ele neîncetat vorbesc despre El şi tind spre El, într-o continuă mişcare pe aceste căi pentru a-I împlini gândurile din care au izvorât.

Unul din marile Lui gânduri a fost biserica, adunarea celor aleşi, pe care a vrut-o ca sfântă şi curată, mireasă pentru Fiul Său. Cuvântul Lui sfânt arată în atâtea locuri ce gânduri minunate a avut şi are Domnul Dumnezeu cu această biserică de pe pământ şi până în veşnicie…

Dar când acest gând a fost tradus în fapt, ce au făcut oameni din el? Mii de clădiri cu mii de nume şi cu mii de regulamente… cu mii de podoabe, de tagme, de forme şi de datini, însă adesea fără cele trei minunate însuşiri dorite de Tatăl: Lumină, Curăţenie, Viaţă.

Dar acest gând măreţ al Domnului Dumnezeu n-a putut fi zădărnicit, ci s-a împlinit şi se desăvârseste mereu, în împlinirea lui. Biserica Lui există, şi ea îşi împlineşte chemarea pentru care a fost creată de gândul lui Dumnezeu.

Mare cât întregă lumea, împrăştiată printre toate neamurile şi limbile pământului, ea trăieşte pe deasupra tuturor zidurilor despărţitoare ale tuturor organizaţiilor şi sistemelor religioase omeneşti. Nimeni n-a putut-o zdrobi şi nici mărgini în întinderea ei, pentru că ea este nemuritoare şi nemărginită ca Hristos, Ocrotitorul şi Mirele ei.

Capul acestei biserici este Hristos, şi membrii ei sunt toţi acei care sunt în legătură cu ea, prin credinţă, din oricare organizaţie religioasă ar face parte de pe pământ. Cine nu are această legătură vie, sfântă şi puternică cu Hristos – Capul, nici o apartenenţă din nici o confesiune pământească nu-l poate face membru al bisericii Lui! Şi precum Hristos este Unul, biserica Lui, mireasa Lui, ale cărei trăsături numai El le cunoaşte, Una este.

Ea este părtăşia sfântă, curată şi veşnică în cer şi pe pământ. Adevăraţii Lui slujitori sunt pietre vii în această uriaşă şi veşnică biserică, ciopliţi în aşa fel, ca fiecare să se potrivească la locul lui, în alcătuirea clădirii ei.

Confesiunile şi bisericile omeneşti sunt “schelele” dinafară adevăratei clădiri, şi în lumea aceasta ele înconjoară pe dinafară biserica adevărată, ajutând la desăvârsirea ei. Este adevărat că acum, aceste “schele” acoperă întrucâtva biserica, clădirea, dar după desăvârsirea bisericii adevărate, după terminarea clădirii ei, după ce “lucrarea pentru zidirea Templului Iui Hristos” (Efeseni 4:11-15) se va fi sfirşit, toate aceste schele vor fi date jos şi atunci se va vedea, în toată strălucirea şi măreţia ei, frumuseţea luminată, curată şi veşnică a bisericii lui Hristos.

Astăzi încă El lucrează la desăvârsirea ei, şi în curând ultima lucrare va fi terminată…

Fraţii mei, sunteţi voi oare pietre vii în această clădire? Vă lăsaţi voi oare “ciopliţi” de mâna Lui şi în locul în care v-a aşezat; căutaţi voi să împodobiţi cât mai frumos înfăţişarea bisericii Lui vii?

O, dacă da, ferice de voi. La descoperirea lucrării, voi veţi fi nişte veşnice podoabe pe fruntea miresei Lui, cea una singură “Aleasa Lui” (Cântarea Cântărilor 6:9-10; Proverbe 31:29).

Într-adevăr cât de departe sunt gândurile lui Dumnezeu de gândurile oamenilor!

(Foaia “Isus Biruitorul” nr. 18/1947)

Biserica sufletului meu

Aş dori ca biserica mea să fie aşa cum o visează sufletul meu. O biserică vrednică de Isus, Mirele ei slăvit, o biserică în care să se aducă ce mai mare slavă Aceluia al cărui Nume îl poartă.

Aş vrea ca biserica mea să fie biserica inimii calde şi curate, a minţii deschise până la limpezime.

Aş vrea să fie biserica Duhului biruitor; biserica plină de iubire şi de har ceresc; biserica alinătoare a rănilor; biserica mângâietoare a tuturor suferinţelor; biserica plină de râvnă şi de putere, în care tinerii să fie nişte viteji ai lui Hristos şi tinerele nişte crini neprihăniţi şi albi, cu toţii o cunună frumoasă în jurul frunţii lui Isus.

Aş vrea să nu se facă niciodată deosebiri de stare, de neam, de confesiune, de clasă şi de întâietate între acei care se adună acolo.

Aş vrea să nu se cunoască nici un hotar între suflete.

Aş vrea să-şi cerceteze Biblia, nu numai să o aibă.

Aş vrea ca în ea să nu fie nici unul care să se socotească mai presus de-cât alţii, cu toţi în umilinţă, să aibă o adevărată şi adâncă dragoste frăţească între ei.

Aş vrea ca biserica mea să privească întotdeauna la ţintă, la Domnul Isus, înainte şi niciodată înapoi la lume.

Aş vrea să fie biserica lui Isus singur. Mireasă numai a Lui. Să-L iubească cu toată puterea numai pe El. Şi Capul să fie numai El.

Aş vrea să fie înaltă… dar smerită; puternică dar umilă; plină de sfinţenie, dar prietenă a vameşilor şi a acelor pierduţi, înaltă şi sfintă ca şi gându-rile Domnului Isus… dar smerită şi umilă pânî la cel din urmă om; muncitoare dar nu zgârcită; o biserică a rugăciunii, dar nu de formă, nici făţarnică… a rugăciunii adânci şi plină de sinceritate.

Aş vrea să fie o biserică a lacrimilor, a ochilor întotdeauna umezi de plâns, o biserică în care oricine ar intra să fie pătruns de duhul dragostei duioase a Betaniei.

Aş vrea să fie o biserică a bucuriei liniştite şi adânci! Pe toate feţele copiilor lui Dumnezeu din ea, aş vrea ca lumea să poată citi cea mai adevărată şi deplină bucurie din Dumnezeu; bucuria mântuirii, a păcii, şi a dragostei curate.

Aş vrea să fie atrăgătoare… toţi cei care i-ar păşi vreodată pragul, să o îndrăgească şi să nu se mai poată despărţi de ea.

Aş vrea să fie o biserică în care să se grăiască Adevărul în adevăr; o biserică plină de curaj şi o biserică plină de bunătate.

Căci aşa trebuie să fie mireasa Celui mai frumos Mire, biserica Domnului meu Isus Hristos.

Facă Domnul Isus, ca noi şi bisericile noastre, fiecare în parte şi toate la un loc – să fie astfel, pentru ca lumea să-L vadă în noi pe El şi pentru ca să fim vrednici de Numele şi de chemarea pe care o avem, amin.

(Foaia “Isus Biruitorul” nr 19-20/1947)

Nu prin lege ci prin har

Citirea capitolului 15, din Faptele Apostolilor, ne învaţă cum răspunde Duhul Sfânt oricărei încercări de a-i pune pe credincioşii dintre neamuri sub lege, lăsând-o ca regulă de viaţă.

“Unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat şi au zis ca neamurile să fie tăiate împrejur fi să li se ceară să păzească legea lui Moise” (Faptele Apostolilor 15:5).

Cererea acestor legiuitori, din primele timpuri, nu era altceva decât şuierătura şarpelui cel vechi din Eden. Însă Duhul Sfânt, prin glasul celor 12 apostoli şi a întregii biserici, a răspuns după cum citim în Faptele Apostolilor 15:7-8: “După ce s-a făcut multă vorba, s-a sculat Petru şi le-a zis: «Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, după o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea neamurile să audă… Ce? Cerinţele şi blestemele legii lui Moise? Nu aceasta era vestea pe care voia să o audă sărmanii păcătoşi, lipsiţi de orice putere; ci să audă Cuvântul Evangheliei şi să creadă»” Iată ce se potrivea cu firea şi fiinţa lui Dumnezeu.

Aceşti farisei, care se ridicau împotriva lui Barnaba şi Pavel, nu erau trimişi de El; ei n-aduceau vesti bune şi nu vesteau pacea. “Picioarele” lor nu erau “frumoase” în ochii Aceluia, căruia nu-I place decât îndurarea.

“Acum dar, urmează apostolul, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi, n-am fost în stare să-l purtăm?” (vers. 10). Foarte tari vorbe! Dumnezeu nu vrea să “se pună un jug” pe grumazul celor cu inimile dezrobite prin Evanghelia păcii; El vrea mai degrabă să-i îndemne să rămână tari în slobozenia Domnului Hristos şi să nu se încurce iarăşi în jugul robiei (Galateni 5:1). Dumnezeu nu vrea să-i trimită pe cei răscumpăraţi spre a fi învăluiţi “de un nor întunecos”, de întunecime sau de furtună (Evrei 12:18).

Cum am putea să ne gândim măcar că Dumnezeu a voit să-i cârmuiască prin lege pe acei cărora le-a dat harul Lui? Credem – a zis Petru – “că noi ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Faptele Apostolilor 15:11).

Iudeii, care primiseră legea, trebuia de acum înainte să fie “mântuiţi prin har” şi trebuia “să stea tari” şi să “crească în har” (Romani 5:1-2). A „învăţa altceva”, înseamnă a-L ispiti pe Dumnezeu.

(Revista “Familia Creştină” nr. 1/1941, pag. 11)

O chemare – un apel

Ce dureros lucru se vede între cei ce spun că sunt urmaşii lui Isus, care spun că-L au pe Dumnezeu şi îndrumător al vieţii lor este Evanghelia şi biserica; că au acelas botez, dar care, împărţiţi în sute de tabere, luptă despărţiţi, ba luptă şi unii împotriva altora.

După 2.000 de ani, creştinii împărţiţi în tabere se ciorovăiesc şi se frământă între ei pentru lucruri mărunte, fără să-şi dea seama de primejdia care-i ameninţă pe toţi. Bisericile parcă au pierdut orice simţ de răspundere faţă de Acela, care a lăsat testamentul: iubiţi-vă unii pe alţii.

Oare nu este vremea ca aceste certuri şi duşmănii să înceteze? E prea mare primejdia şi răspunderea pe care o avem faţă de Dumnezeu şi Cuvântul Său, ca să mai continuăm aşa. Creştinii trebuie să se trezească la o viaţă de răspundere şi iubire. Să înceteze aţâţarea şi ura.

Şi dacă mulţimea cea mare a creştinilor “cu numele” nu pot, sau nu vor să înţeleagă acest lucru, înţelegeţi-l voi, care prin harul Domnului Isus, v-aţi trezit la o viaţă nouă. Înţelegeţi-l voi, cei credincioşi.

Şi uniţi-vă prin iubire, în Evanghelie, voi care-L cunoaste-ţi şi aţi fost cunoscuţi de Domnul, în numele jertfei de pe Golgota, în Numele Iui Isus cel răstignit, copii ai lui Dumnezeu, din toată lumea, uniţi-vă!

Este ceasul al doisprezecelea! Copii ai lui Dumnezeu, rupeţi dintre voi gardurile de ură şi de forme, ce vă despart. Surpaţi dintre voi zidurile duşmăniei, pentru lucrări mărunte şi omeneşti. Lăsaţi să răsară peste voi soarele dragostei, care străluceşte de 2.000 de ani pe Golgota şi pe care nu l-aţi cunoscut până acum, în toată puterea lui. Încălzui-vă şi lăsaţi-vă topiţi cu toţii în căldura dragostei lui Isus. Lăsaţi-vă să vă aprindă sufletele şi să vi le înfierbânteze pentru EI.

Şi apoi, plini de această căldură clocotitoare, porniţi şi aprindeţi lumea întreagă prin El şi pentru El.

Copii ai lui Dumnezeu, nu vă daţi seama de răspunderea pe care o aveţi în faţa Lui?

Copii ai lui Dumnezeu, din toată lumea, uniţi-vă! (Foaia “Viaţă Creştină” nr. 13/1939, pag. 4)

SPRE ŢARA DRAGOSTEI

De sus mereu, de pe Golgota,

Isus, Nevinovatul Miel,

Ne cheamă neîncetat din cuie

În sus spre El, în sus spre El.

Şi nu e întrebarea, frate

Cu care ceată te-ai suit.

Dac-ai putut ajunge-acolo,

Eşti mântuit, eşti mântuit.

Cu cât ne vom lăsa, de Domnul

Spre culmea dragostei, urcaţi

Cu-atâta vom vedea mai bine,

Că-n EI, suntem cu toţii fraţi.

Căci toţi L-avem pe El nădejde,

Câţi Golgota avem ca ţel,

Cu cât iubim mai mult – cu-atâta

Ne contopim mai mult cu El.

Copiii răului în lume

Cu toţii sunt ca nişte fraţi

De ce noi, fiii Jertfei sfinte

Să fim aşa de dezbinaţi?

Să ne unim!

Un gând şi-un suflet;

Aprinşi de-o dragoste să fim

Să-ncepem de aici frăţia

Cerescului Ierusalim!

O, haideţi să-L avem cu toţii

Ca Ţintă,

Numai pe Isus,

Şi una toţi,

Cântând,

Să mergem

Spre ţara dragostei de sus…

(“Spre ţara dragostei” ediţia 1946, pag. 7-8)

Religiuni zadarnice

Mare zăpăceală este în lume, când este vorba de credinţă! Fiecare om înţelege credinţa în felul său, adică aşa cum îi place lui.

În general, despre toţi oamenii, care nu tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, se spune că sunt credincioşi.

Cutare este om credincios?

Da, este. Îi cam place să bea şi să petreacă, dar încolo este foarte credincios.

Cutare femeie este credincioasă?

Cum să nu? Nu e duminică să nu meargă la biserică. Este cam rea de gură, cam clevetitoare şi mai drăcuieste câteodată, dar încolo este foarte credincioasă.

Cutare este credincios?

Foarte credincios, în ziua de azi, când nimeni nu mai tine posturile, el nu ţi-ar lua de dulce în gură, pentru nimic în lume. Cam fumează şi înjură, ca omul la necaz, dar încolo este foarte credincios.

Dar omul cutare este credincios?

Foarte credincios şi el. Uite el a împodobit biserica şi a reparat-o pe cheltuiala lui. Îi cam plac chefurile şi femeile şi mai joacă şi la cărţi câteodată, iar unii spun că înşeală la cântar, dar încolo este foarte credincios.

Oare ce fel de credinţă o fi asta, cu care omul face şi binele şi răul; slujeşte lui Dumnezeu şi păcatului? Desigur că aceasta nu poate fi decât o credinţă falsă, drăcească, fiindcă şi dracii cred şi se cutremură (Iacov 2:19) dar nu se pocăiesc şi nu se întorc să facă binele, ci tot pe cele rele. Să încetăm cu o astfel de credinţă amăgitoare. Să credem şi să trăim ce spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, altfel totul va fi degeaba.

“Ce-mi zicefi Doamne, Doamne şi nu faceţi ce vă spun Eu?” (Luca 6:46).

(Revista “Familia Creştină” nr. 4-5/1942, pag. 14)

Între bucurie şi tristeţe

Isuse, Soarele înviorător al bucuriei noastre… ce dulce şi ce mângâietor este binecuvântatul Tău “răsărit” în viaţa noastră, după lunga noapte a atâtor tristeţi şi dureri!

Câtă fericire a simţit sufletul nostru când, după apăsătoarea şi întunecoasa noapte a păcatului şi a morţii, în care am căzut atâţia ani, Tu ai adus cea dintâi rază de lumină în bezna în care zăceam, alungind întunericul şi groaza lui şi umplându-ne inima şi viaţa de o aşa lumină dulce…

O, din clipa în care Tu ai strălucit întâia oară în alcătuirea întregii lumi, scoţând-o din noaptea care o stăpânea din veşnicie, cu îngheţul şi întunericul său nemărginit…

Din clipa când razele Tale şi căldura Ta şi viaţa din Tine s-au revărsat întâia oară pe pământul celor dintâi oameni, până când nimic nu fusese creat, ci pământul era pustiu şi gol.

Din clipa când întâiul om a zâmbit la întâia vedere a razelor Tale…, Isuse, Soare slăvit şi veşnic al veşnicei bucurii – câtă lumină şi bucurie ai revărsat peste pământul acesta, atât de îndurerat! Cine oare şi ce ar mai fi fost în stare să aducă o undă de surâs, pe feţele atât de întunecate ale oamenilor şi cine ar mai fi fost în stare să facă să strălucească nevinovăţia dulce şi luminoasă în ochii unui copilaş, sau lacrimile de rouă pe obrajii unui crin…

Ce oare ar mai fi putut lumina viaţa neagră a acestui mizerabil pământ şi cum s-ar mai fi putut auzi o veste de bucurie, în uriaşa închisoare a pămân-tului acestuia, cu toate frinţele nenorocite, care vieţuiesc pe el şi sub el? – dacă n-ai fi venit Tu, dacă n-ai fi răsărit Tu… dacă n-ai fi fost Tu, Soare binecuvântat al tuturor nădejdilor noastre: Isus.

Isuse, o Isuse, Soarele şi Domnul nostru, atâtea tristeţi şi amărăciuni ne copleşesc iarăşi inimile noastre… Pe orizontul vieţii noastre, atâţia nori negrii vin să ne întunece mereu bucuria pe care ne-ai adus-o Tu… Atâta plâns, atâta durere ne întunecă iarăşi lacrimile din ochi şi pacea din sufletele noastre. Şi în starea aceasta, din umbra alâtor dureri, în care ne ofilim şi ne stingem azi, Te rugăm pe Tine să faci ca razele Tale, căldura şi viaţa din Tine să împrăştie toţi norii groşi, pentru ca să strălucească iarăşi peste noi faţa Ta şi să ne luminăm de bucurie… Înveseleşte-ne măcar tot atâtea zile câte ne-ai întristat… Tu care ştii ce amară e viaţa trăită în tristeţe, pentru dragostea Ta, Domnul nostru, fă să strălucească faţa Ta peste sfintul locaş pustiit… Înviorează-ne iarăşi, şi vom chema Numele Tău… Doamne Dumnezeul Oştirilor, ridică-ne iarăşi. Şi în moartea tristeţii, care a căzut peste sufletele noastre, fă să strălucească iarăşi faţa Ta… Şi vom fi scăpaţi.

Cu lacrimile încă pe obraji, ca floarea albă de crin după o ploaie deasă şi repede… venim înaintea Ta şi îţi aşteptăm răsăritul. O, noi ştim că va răsări iarăşi şi faţa Ta cea dulce va străluci peste tristeţea noastră… Tu eşti bun… şi de aceea nu vei îngădui ca ochii noştri să se sfirsească în plânsul acesta necurmat… Seara vine plânsul, iar dimineaţa aduce iarăşi veselia…

Mânia Ta ţine doar o clipă, dar îndurările Tale ţin veşnic… Şi după cum floarea aceea, pe care au căzut mai mulţi stropi, străluceşte mai frumos în strălucirea razelor Tale – ştiu că inimile şi ochii care au plâns mai mult, vor fi luminaţi de mai multă bucurie, atunci când Te vor vedea pe Tine, care vei călăuzi blând oile Tale şi vei şterge pentru totdeauna orice lacrimă din ochii lor şi orice rană din inimle lor.

Fii binecuvântat, Isuse, Soarele dragostei şi al darurilor noastre aş-teptând răsăritul Tău plin de slavă, îţi cântăm cântarea plini de toată dragostea noastră.

(Revista “Hrană pentru Familia Creştină” nr. 5/1946, pag 3)

“Voi sunteţi Templul Iui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:16)

În zarva de azi a popoarelor, la ora înaintată a vremii în care ne aflăm, trăirea adevărului dumnezeiesc, din cuvintele de mai sus, va aduce multă bi-necuvântare bisericii lui Dumnezeu.

Căci pe pământul, pe care Creatorul a semănat cu multă dărnicie dovezi despre puterea şi bunătatea Sa, răsună azi tot mai asurzitor glasuri străine de El.

Dar “glasul străinilor” nu trebuie să pătrundă în Templul lui Dumnezeu, adică în noi, cei răscumpăraţi.

În acest Templu sfânt trebuie să domnească liniştea odihnitoare a prezenţei lui Dumnezeu, căci numai aşa preoţii lui Dumnezeu îşi vor putea îndeplini bine slujba lor binecuvântată.

Avraam era fericit sub stejarii Mamre, căci acolo putea primi vizita oaspeţilor cereşti. Lot însă nu avea şi nu putea să aibă această linişte la porţile Sodomei, aşa că neprihănitul acesta îşi chinuia sufletul „în fiecare zi”. Şi cu toată bunăvoinţa arătată de el îngerilor veniţi la Sodoma, aceştia voiau la început să stea mai bine în uliţă, decât în casa lui.

Moise, în pustiu, în mijlocul multor nevoi, neînţelegeri şi cârliri ale poporului, alerga la Dumnezeu, în liniştea cortului întâlnirii. Ce uşoară ajunsese astfel greaua lui însărcinare şi cât de minunat, marile greutăţi se schimbară în mari binecuvântări.

În liniştea Templului, S-a descoperit Domnul tânărului Samuel şi acolo, el a putut spune: “Vorbeşte Doamne, căci robul Tău ascultăr

Şi proorocii din vechime cum ar fi putut spune “aşa vorbeşte Domnu”, chiar în faţa împăraţilor, şi cum ar fi putut rezista împotrivirii oamenilor, când le vorbeau de la Dumnezeu, dacă n-ar fi căutat liniştea prezenţei dumnezeieşti?

Tot în Templu, a primit, printr-un înger, preotul Zaharia vestea naşterii lui Ioan Botezătorul.

Dar semeţul împărat Ozia a voit să intre în Templu sfânt fără să aibă dreptul şi a fost lovit de Domnul cu lepră. Aspră lecţie, pentru voia noastră proprie, care caută să calce semeaţă, acolo unde n-are dreptul. Căci este scris: “Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi şi voi” (1 Corinteni 3:17).

Cuvântul lui Dumnezeu ne întreabă: “Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu? (1 Corinteni 3:16).

Copil al lui Dumnezeu, nu ştii că tu eşti Templul lui Dumnezeu? Dacă ştii, trăieşti puterea acestui adevăr? Eşti plin de “pacea” lui Dumnezeu

(Filipeni 4:7) chiar şi în aceste vremuri de război? Său te laşi copleşit de zarva popoarelor şi de propriile tale gânduri?

Nu cumva, din această casă de rugăciune, unde vrea Dumnezeu să fim, tu ai făcut o casă de negustorie (Ioan 2:16) sau chiar o peşteră de tâlhari? (Luca 10:46).

Să răspundem fiecare celui al cărui Templu suntem.

Biserică a lui Dumnezeu, mireasă a lui Hristos, trezeşte-te şi împodo-beste-te cu podoabe de mare preţ, înaintea lui Dumnezeu, a unui duh blând şi liniştit (1 Petru 3:4) în ciuda frământărilor de azi, căci “Domnul este aproape, Judecătorul este chiar la uşi”.

(Revista “Familia Creştină” nr. 1/1941, pag 7)

Legea creştinului

– Statutul nostru este Evanghelia

Mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos: fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea fiecăruia care crede (Romani 1:16).

– Conducătorul nostru este Isus Hristos

Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28:20). Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16:33).

– Oamenii din toate clasele sociale şi din toate ţările sunt fraţii noştri

Voi toţi sunteţi fraţi. “Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13:34). “Ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam” (Apocalipsa 5:9).

– Noi îl slăvim pe Dumnezeu în sufletele noastre, în trupurile noastre, în viaţa noastră

“Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:20).

– Noi suntem apărătorii adevărului

Apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea (Psalmul 45:4).

– Noi suntem uniţi în Hristos, mai presus de toate asezămintele, naţiunile şi graniţele lumii

“Noi toţi, în adevăr, am fost botezţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci” (1 Corinteni 12:13). Isus este Pacea noastră (Efeseni 2:14).

– Noi luptăm pentru ţelul suprem: Isus Hristos, Regele

Vie împărăţia Ta, precum în cer şi pe părnânt (Matei 6:10). (Articol publicat în “Calendarul Familia Creştină” pe anii 1947 şi 1948, pag. 2, editat de către Ioan Marini şi Traian Dorz)


1 Comment

  1. Multumim pentru munca dumneavoastra pusa la dispozitia noastra!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: